Mergi înainte!

Privesc în urmă la acest an care a trecut peste mine, peste familia mea, şi peste Biserica lui Dumnezeu. A fost un an în care am adunat câteva împliniri pentru care îi multumesc Domnului. Am avut unele motive de satisfacţie, atât în viaţa mea personală, cât şi în viaţa familiei mele şi a Bisericii din care fac parte. Dar au fost şi momente triste. Lacrimi pe care nu le-a ştiut nimeni, decât El. Frământări şi lupte în care lucrurile au stat pe muchie de cuţit. Au fost momente când evenimentele au scăpat de sub control. Au fost înfrângeri pe plan personal, am avut eşecuri în viaţa mea spirituală. Dumnezeu insă mi-a vorbit prin cuvintele apostolului Pavel:

Filipeni 2: 12 Nu că am şi câştigat premiul, sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus.
13 Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte,
14 alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.
15 Gândul acesta dar să ne însufleţească pe toţi, care suntem desăvârşiţi…
Mesajul acestor cuvinte este : MERGI ÎNAINTE!
Apostolul Pavel a fost omul în care, acest MERGI ÎNAINTE, a funcţionat ca un propulsor al intregii lui vieţi, ca un fir roşu care i-a marcat slujirea, ca o raza ce se arata de după nori, şi ca o oază într-un deşert. El însuşi a demonstrat prin trăirea lui acest MERGI ÎNAINTE.
Pavel şi-a întrprins majoritatea călătoriilor misionare între 41-45 d. Hr. în timpul împăratului Claudius. A predicat trei ani în Damasc (Galateni 1:17; Fapte 9:19) Din cauza presiunii unor iudei, el a fugit la Ierusalim unde Barnaba l-a prezentat creştinilor. Cred ca după ce a trebuit să părasească Damascul într-o coşniţă, ştiind că pe capul lui s-a platit preţ de terorist, s-a gândit : ,, Nu-I nimic, mă vor primi fraţii…” Dar fraţii şi atunci, ca şi acum se feresc de el, mânaţi de acel ,, lasă că îl ştiu eu…” După ce Barnaba le-a adeverit că viaţa lui Saul s-a schimbat au crezut în sfârşit. Se părea că lucrurile au intrat în normal şi predica împreună cu Biserica de la Ierusalim. Dar pentru că a fost ameninţat din nou cu moartea, fraţii l-au pus să-şi facă bagajele, l-au condus până la corabie ca să fie sigur că pleacă şi l-au trimis acasă la Tars. A urmat o perioadă de tăcere pentru noi, dar ştim sigur că nu şi pentru Pavel. După aceea Barnaba a venit şi l-a luat în Antiohia. Este ameninţat cu moartea aproape la fiecare misiune de evanghelizare. Elocventă este întâmplarea din Listra, când deşi a fost împroşcat cu pietre şi târât afară din cetate asemenea unui cadavru după ce şi-a revenit a plecat cu fraţii la Derbe, iar a doua zi a început să predice Evanghelia. Ce mare putere are acest MERGI ÎNAINTE!(partea I )

Îţi mai arde lumina din ochi?

Atunci când se întâlneşte cu câte un cunoscut îl priveşte în ochi. Nu se uită dacă a mai îmbătrânit, dacă a mai slăbit, sau dacă s-a mai îngrăşat, dacă i-a mai aparut zăpadă prin păr sau cute brăzdându-i faţa. Pastorul Edi Constantinescu (despre el este vorba) care locuieşte în Chicago şi este unul dintre cei mai îndrăgiţi pastori adventişti, spune că el vrea să vadă, dacă interlocuitorul său îşi mai păstrează lumina din ochi. Dacă mai este mistuit de aceeaşi pasiune pentru Hristos şi pentru viaţă. M-am întrebat şi eu, mai imi arde lumina din ochi? De aceea cred că întrebările mele te vor ajuta.
A reuşit timpul şi rutina vieţii zilnice să-ţi stingă viziunea care-ţi făcea ochii să ardă? Dar invidia, răutăţile şi bârfele celorlalţi te-au făcut să cedezi? Dar lipsurile materiale? Nu cumva ai zis este timpul să revin cu picioarele pe pământ? Până la urmă banii contează.
Dar rugăciunile şi studiul care aduceau atâta lumină în ochii tăi mai sunt? Nu cumva necazul te-a făcut să nu mai crezi în nimic? Nu cumva nepăsarea şi ochii fără de lumină te-au făcut să crezi că toate luminile se sting până la urmă? Rivalităţile, conformismul şi armele firii au reuşit să-ţi stingă lumina din ochi?
Stai de vorbă cu Domnul şi spune-i despre lumina din ochii tăi...

Îţi mai arde lumina din ochi?

Închinare prin rugăciune (partea a treia)

-Corecteaza-ţi concepţiile greşite despre Dumnezeu!
-Exod 20:4-5;Romani 1:21 Noi generalizăm acastă a doua poruncă în domeniul reprezentării fizice a
Divinităţii.Considerăm că este păcat să-l reduci pe Dumnezeu la nivelul unei statui, sau să furi din slava lui Dumnezeu înfăţişându-l într-un tablou, si este biblic acest principiu. Dar cred că ne facem vinovaţi de reprezentări mentale în ce-l priveşte pe Dumnezeu. Ni-l asemanăm adeseori ca pe un Poliţist cosmic, un hoţ al bucuriei, în faţa căruia trebuie să tremurăm, pentru ca ne urmăreşte pretutindeni ca să vadă când greşim. Altii îl consideră ca pe Marele Vindecător, sau Făcător de minuni, iar când minunile nu apar, credinţa li se zguduie. Alţii cred în El ca într-un fel de Moş Crăciun care împarte cadouri. În vreme ce mulţi se raporteză ca la un fel de Bunicuţ Bătrân care nu le ştie el pe toate. Închinarea adevărată înseamnă să-i acorzi Lui Dumnzeu slava de Dumnezeu.
-Prin perseverare(Luca 11:8-13) Una din barierele unei vieţi autentice de închinare este supericialitatea. Ea se manifestă adesea prin acea lipsă de chef, şi prin diferite predispoziţii sufleteşti. Uneori suntem plini de pasiune, ca apoi să fim storşi de vlagă. Însă cel ce perseverează nu s va da bătut, indiferent de vremuri, sau de ce spun alţii, sau de faptul că Dumnezeu pare departe uneori.

Prin credinţă(Evrei 11:1) Credinţa merge mai departe, atunci când raţiunea şi apoi speranţa, nu vor să mai facă nici un pas.

Direcţii de închinare prin rugăciune

Închinare prin mărturisire
-dublul aspect al marturisirii(Romani 10:9,1Ioan 1:9) Trebuie să mărturisim în inchinarea noastră, atât măreţia lui dumnezeu cât şi propria noastră neputinţă.

Închinare prin rugăciunea de cerere(Matei 7:7-8) Trebuie să ne examinăm motivaţia din spatele cererii.

Închinare prin mijlocire (1 Timotei 2:1-4) Trebuie să simţim cu Inima Lui Dumnezeu când este vorba de alţii.

Închinare prin ascultare şi supunere(Ioan 14:23-24) Trebuie să luăm seama la direcţia dată de Dumnezeu. De multe ori ne rugăm, dar nu acceptăm schimbarea, iar apoi ne mirăm de ce nu lucrează Dumnezeu în vieţile noastre.

Închinare prin aşteptare (Isaia 40:3) Trebuie sa nu ne pierdem răbdarea.

Închinare prin anticipare (Evrei 11:1) Trebuie să vedem prin credinţă că lucrul cerut după voia lui Dumnezeu a intrat deja în posesia noastră.

Poate prea multă vreme...

O vreme, poate prea multă vreme,
Mi-am aruncat amintirile
La coşul de gunoi al inimii
Şi nu-mi păsa de timpul ce trece.

O vreme poate prea multă vreme
Nu-mi cumpăram pozele
De la evenimentele majore
Ale vieţii mele.

O vreme, poate prea multă vreme,
Îmi cumpăram cipsuri şi pufuleţi
Îmi cheltuiam timpul cu toţi
O vreme , poate prea multă vreme…

În această îngrozitor de multa vreme,
N-am ştiut să mă iubesc pe mine
M-am lăsat făcut ruine
De cei pe care i-am vrut să tină la mine.

Dar după o vreme, mi-am cumpărat un album,
Pozele le-am pus în vitrina vieţii,
Apoi mi-am adus aminte
De prieteni vechi şi noi, ce nu m-au uitat.

Am început apoi, să trăiesc
Chiar dacă şi azi timid
Păşesc
Şi să nu-mi fie frică să te iubesc.

CE ÎMI PLACE ÎN ROMÂNIA?

M-am hotărât să renunţ la numerotări. Dar vreau să vă spun că deşi am avut posibilitatea sa plec de-aici, din ţară, totuşi m-am hotărât să rămân aici. Îmi place aici. Sunt născut aici, astfel că sunt condamnat să-mi placă,doar sunt român. Peisajele României vor rămâne marcate pe veci în inima mea. De oamenii acestei ţări mă leagă amintiri de neşters. Aici nu poţi să te plictiseşti, apare ceva nou mereu. România a început să se mişte, poate ca melcul, poate ca o căruţă în comparaţie cu un ferrari, dar se mişcă. Se asfaltează străzi, se ridică clădiri, se mai aplică din când în când legea, se mai schimbă mentalităţi, oamenii aleargă la facultăţi. Apar site uri creştine româneşti tot mai bune pe internet, se înmulţesc taberele şi conferinţele, sunt cărţi creştine tot mai multe, şi avem intelectuali de certă valoare. O mică Românie este blocul meu. Aşa că privind la vecinii mei, văd că oamenii se iubesc, mulţi se şi căsătoresc până la urmă, fac copii, îi educă. Deasemenea, noi vecinii vorbim mereu unii cu alţii, ne mai vizităm, ne mai ajutăm, ce-i drept mai puţin, iar pisicile aciuiate pe aici, sunt tratate ca nişte prinţese. Îmi plac micii şi sarmalele, îmi plac colindele şi colindatul, îmi place Păunescu, Lascău, Negruţ şi alţii. Acum nu mi le aduc aminte pe toate, precis în zilele următoare or să-mi vină. Dar sunt mândru ca sunt român, îmi place familia mea, iubita mea, ceea ce fac la şcoală, la Biserică. Îmi este drag oraşul în care trăiesc, iar blocul este o mică lume pentru mine. LA MULŢI ANI români, oriunde vă aflaţi...

Ce nu-mi place in Romania?

Este 1 DECEMBRIE, ziua naţională a României. Iată un bun prilej de a mă întreba ce-mi place şi ce nu-mi place la ţara mea. Prima parte a articolului o voi dedica motivelor care îmi aduc neplăcere cu privire la ţara în care m-am născut şi trăiesc. În primul rând nu-mi plac drumurile, apoi incepe să nu-mi prea placă clasa politică, de aceea, dar şi pentru ca am fost plecat din localitate, a fost prima dată când nu m-am dus la vot. În al treilea rând,
nu-mi place sistemul şpăgar care nu dă semne că va muri prea curând, iar în al patrulea rând nu sunt prea fericit de părerea proastă pe care o avem despre noi înşine. Nu-mi place de noua clasă de îmbogăţiţi, care uită tot mai des de unde-a plecat, şi arborează o superioritate tot mai evidentă. Nu-mi place că se înjură tot mai urât şi tot mai des. În al şaptelea rând nu-mi place cum conducem, şi faptul că suntem tot mai stresaţi în trafic, iar în al optelea rând nu-mi place religiozitatea formală care primează la noi în ţară. Nu-mi place că oamenii încă mai aruncă hârtiile din maşină, sau din tren, şi că pietonii nu se obosesc să ducă gunoiul la coş. Nu-mi place ura pe care o avem pe maghiari şi pe ţigani mai cu seamă, şi mă întristează soarta multor copii ai străzii de care nu se ocupă nimeni. În al doisprezecelea rând nu-mi place lipsa de îngrădire de la chioşcuri, astfel că vrei nu vrei dai faţă în faţă cu revistele porno. Nu-mi place nepăsarea pe care o arătam făţă de curvie, pornografie şi avorturi. În al nu stiu câtelea rând, nu-mi place că nu-mi place, dar de bine de rău rămân cu voi...

Hazlii...dar adevărate

Un poliţist merge pe un câmp să-şi dreseze câinele. Începe să strige: hoţul, hoţul! Câinele nu reacţionează. Din nou strigă: hoţul, hoţul! Câinele nu vede nici un hoţ pe câmp, aşa că nu are pe cine sări. Poliţistul strigă din nou: hoţul, hoţul! Derutat câinele sare pe el.

Un român sosit de puţin timp în America, se alătură unei echipe de muncitori de conaţionali, dar care erau de mai mult timp prin State. Lângă ei munceau şi o echipă de negrii americani, iar într-o pauză cei din echipă îl roagă pe omul nostru, să le aducă un cuţit de la vecinii de muncă. Merge, dar se întoarce supărat şi încurcat, fără nici un cuţit. Îl intreabă cum de nu a adus cuţitul. Le spune că negru l-a injurat şi a vrut să dea cu ceva după el.
-Păi ce le-ai spus de s-au supărat?
-Le-am spus frumos: give me your wife!
Doar un cuvânt a încurcat, knife cu wife.

Analizele şi soluţiile din cazul Mailat exclud Cerul

O vedem zi de zi pe stradă, la locul de muncă, în sălile de sport, pe stadioane, în şcoli, la televizor, etc. Suntem speriaţi de ea, deoarece violenţa atinge cote alarmante în societatea noastră, manifestându-se sub diverse forme.
Zilele acestea crima lui Mailat(fără viol, aşa cum au intoxicat ziarele din Peninsulă, prelute de ale noastre) a produs valuri de consternare, repulsie, iar din partea italienilor ameninţări, insulte şi răzbunare.
Am urmărit explicaţiile unor jurnalişti şi oameni de cultură a căror valoare este recunoscută, cu privire la fapta reprobabilă a lui Mailat. Unii dau vina pe sistemul judecătoresc şi pe clasa politică, deoarece în mod normal omul ar fi trebuit să se ,,răcorească”, iar crima nu se producea. Mulţi atrag atenţia, că românul nostru( vrem nu vrem, de-al nostru e) este rezultatul unei societăţi în care predomină sărăcia, lipsa educaţiei şi a civilizaţiei autentice. Italienii pe forumurile lor, dau vina pe sistemul comunist care a lăsat cicatrici de care românii nu se pot descotorosi. Editorialiştii români ţin cont de acest factor, iar Sorin Ioniţă(Evenimentul Zilei) arată că în urma acestui sistem, am rămas cu o caracteristică numită „descurcăreală”: „Viaţa n-are preţ, propriteatea publică e necunoscută, cărându-se tot ce nu e înşurubat în podea şi vandalizându-se restul.” Tot el arată, că Biserica e mai preocupată de ritual decât de moralizarea indivizilor.

Soluţiile date

Ioana Lupea arată că în faţa provocării, Europa se izbeşte de propriile limite descoperind că frustrările şi ura nu pot fi tratate de cuvintele politicoase. Doi demnitari pe nume Carlo Mosca (prefectul Romei) şi Adrian Cioroianu (ministrul de externe al României) ar răspunde cu aceeaşi monedă. Primul spune că trebuie luate „măsuri dure, pentru ca în faţa acestor animale , singura reacţie este una de maximă severitate”. Iar al doilea, Adrian Cioroianu îşi mărturisea public gândul că ar trebui cumpărat „un teren în deşertul egiptean, să-i plasăm acolo pe cei ce ne fac de râs”. Alte soluţii găsite prin diversele editoriale sunt: evaluarea politicilor de integrare privind sărăcia, lipsa de educaţie şi infracţionalitatea, precum şi reformarea clasei politice şi a educaţiei.
Se pare că niciunul nu vrea să înfigă securea la rădăcină, teama de a privi dincolo de explicaţile şi soluţiile omeneşti este prea mare. Dumnezeu nu intră în calcul, deoarece suntem prea maturi pentru aceasta, întoarcem spatele punctului de vedere divin, care identifică adevărata sursă a violenţei, dar şi soluţiile cu adevărat reformatoare. Ne place să râmânem orbi faţă de Cer.

Va urma...

Lumea de dincolo ne-a mai vorbit odată ( ultima parte)

Când mâinile se desprind...

Fiul este chemat la spital, deoarece tatăl lui era în comă. După câţiva zeci de kilometrii de mers cu maşina, ajunge la patul părintelui său. Deşi nu ştia dacă acesta îl aude, şi-a exprimat bucuria că deşi la bătrâneţe, a făcut pasul întoarcerii sale la Domnul. Îi vorbeşte în aceste clipe solemne, de speranţa revederii. Bătrânul dă semn că îl înţelege şi îi strânge mâna, dar nu se limitează numai la atât, ci încearcă să pună mâna fiului, în mâna soţiei pe care simte că o pierde. În acele momente dramatice, care-ţi rămân gravate în minte şi în inimă pe viaţă, mama şi fiul simt la un momentdat, că pierd mâna celui drag. Bătrânul plecase, iar ei nu mai puteau face nimic. O altă viaţă, atât de glorioasă, îl aştepta. Pastorul Vladimir Pustan, unul din protagoniştii şi povestitorul acestei întâmplări, a arătat dramatismul despărţirii de cei dragi, şi faptul ca mâinile fiecăruia se vor desprinde la un momentdat, plecând într-un loc unde accesul celorlalţi este interzis.
Ultimile gânduri ale lui Octavian Paler, cunoscutul eseist, jurnalist şi prozator român,care a încetat anul trecut din viaţă, sunt de pe patul de spital,unde acesta a avut premoniţia morţii sale.
Iată ce scrie în jurnalul său în ultimile zile din viaţă: ,, Am fost adus ieri, duminica 22 aprilie, cu Salvarea la Spitalul Municipal, din cauza ca, pe un fond de raceala si in urma unui puseu de tensiune, am facut un edem pulmonar. De ieri, stau intepenit in pat, sub perfuzii si cu masca de oxigen pe fata. (...) Vad cerul prin fereastra rezervei. Nori anemici se taraie pe cerul primaverii. De afara, se aude sirena unei Salvari.
(...) Si e o primavara afara care-mi pare prin lumina ei glorioasa si prin cerul ei usor neurastenic aproape o ironie.
28 aprilie
Ma simt ca intr-o barca, singur, pe un lac necunoscut, dus de curenti din ce in ce mai departe de mal. Chiar daca as striga ajutor nu m-ar auzi nimeni. (...)
Transcriu din Maeterlinck: „N-ar exista morti daca n-ar exista cimitire”.
(...) Duc, cand sunt treaz, un mic infern. Amintirea anilor in care nu-mi pasa ca timpul trecea. Dar, probabil, a spune intreg adevarul despre tine e cu neputinta.
29 aprilie (duminica)
Orice cuvinte as folosi pentru a exprima pustiul duminicilor mele, tot prost le-as folosi”. Maestrul Paler a cunoscut şi dânsul, singurătatea mâinii care se desprinde.
Experţii de la NASA au putut observa deosebirea dintre ce înseamnă a fi creştin si necreştin. În urma dezastrului din 28n ianuarie 1986 a navetei Challanger, au desfăcut cutia neagră. În zecile de secunde de la decolare, şi până la prăbuşire, când membrii echipajului şi-au dat seama de iminenţa dezastrului, ei au reacţionat atât de diferit. Majoritatea echipajului a început să înjure, şi să apostrofeze pe cei de la NASA, spre deosebire de acea membră a echipajului care era creştină. Ea şi-a încredinţat viaţa ei şi a familiei în Mâna Domnului, recitând de asemenea din Psalmul 23.
Ce mult contează, să-l cunoşti pe Hristos. Au fost oameni care au trăit singuri multă vreme, au fost oameni care au suferit mult timp, şi poate mulţi dintre ei au fost abandonaţi. Doar cei care-l cunosc pe Hristos, nu mor niciodată singuri.

Tu ce vei face, când mainile se vor desprinde…?

Închinare prin rugăciune (partea a doua)

Elemente ale inchinării:jertfe,altar,Cortul Întâlnirii,Templul,preoţii.
Jertfele: Mă alătur ideii care indică prima jertfă, ca fiind omorârea animalelor, cu care au fost îmbrăcaţi Adam şi Eva. Atunci au înteles pentru primadată oamenii ce înseamnă păcat, când au văzut sânge şi moarte pentru ca ei să trăiască..Cu excepţia jertfelor naţionale, înjunghierea era efectuată de închinător,care punea mâinile, sau în perioada biblică este mai probabil că îşi punea numai o mână( Numeri 27:18) Închinătorul care aducea jertfa era conştient de faptul că el ar merita moartea pentru propriul său păcat, dar că era înlocuit prin jertfa adusă( Levetic 17: 11)
Cortul Întâlnirii, Templul, Preoţii: Ritualul jertfelor gravita în jurul Cortului Întâlnirii, iar mai târziu a Templului, preoţii având un rol decisiv în mânuirea jertfelor, în funcţie de ocazia, sau tipul de jertfă.Semnificativ era mesajul Perdelei, care despărţea ,,Locul Sfânt” de cel ,,Prea Sfânt”.Credinciosul era înfruntat de acest mesaj: ,, dacă nu ai păcat, treci dincolo!” Iar răspunsul era doar tăcere...
Închinarea în Noul Testament
Adevărata închinare are loc în duh şi în adevăr(Ioan 4:23),şi ea poate avea loc pe baza jertfei pe cruce a lui Iisus Hristos(Evrei 9). Hristos a fost acel care a intrat în ,, Sfânta Sfintelor”atât ca preot, cât şi ca jertfă. Perdeaua s-a rupt, semn că toţi cei ce cred în El, au acces înaintea lui Dumnezeu.

Scopul închinării prin rugăciune
Scopul închinării este de a te menţine concentrat/focalizat spre/cu/pentru Dumnezeu.
Cum poţi împlini scopul închinării?
Închinarea înseamnă atitudine. Iar această atitudine trebuie să fie una corectă si este în legătură cu cunoaşterea ta faţă de Dumnezeu. Într-o biserică din sudul ţării, un frate a mulţumit lui Dumnezeu pentru că a lucrat în viaţa fetei lor bolnave de cancer. Completarea însă a fost uluitoare: ,, de aceasta depeindea, rămânerea mea şi a soţiei la credinţă”.

Închinare prin rugăciune

Def. Închinarii:,, Închinarea constituie acele acţiuni şi atitudini prin care se venerează şi se cinsteşte demnitatea unicului Dumnezeu al cerului şi al pământului.Astfel închinarea Îl are pe Dumnezeu in centru , nu pe om.În închinarea creştină,noi ne apropiem de Dumnezeu cu recunoştinţă pentru ceea ce El a făcut pentru noi în Hristos şi prin Duhul Sfânt.Aceasta necesită o ancorare în El a credinţei şi o recunoaştere a faptului că El este Dumnezeul şi Domnul nostru.” Închinarea înseamnă atât faptă cât si atitudine.
Def. Rugăciunii:,,Rugăciunea se referă la comunicarea sub numeroase aspecte a credinciosului cu Domnul Dumnezeu.Această activitate este descrisă ca invocare a lui Dumnezeu(Ps. 17:6),chemare a Numelui Domnului(Gen.4:26),strigare către Domnul(Is.55:6),venire cu încredere la tronul harului(Evrei 4:16) şi apropiere de Dumnezeu(Evrei 10:22).
În esenţă închinarea prin rugăciune înseamnă comunicare cu Dumnezeu.Comunicare dintre Dumnezeu si Avraam constituie un bun exemplu(Gen.17:15,18,19,22).
Închinarea trebuie să fie răspunsul nostru, la ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi, şi la ceea ce este Dumnezeu în primul rând.
Cadrul închinării
Închinarea pierdută
Din cauza păcatului primilor oameni închinarea prin rugăciune este contrară naturii noastre decăzute.Nu mai face parte din firea noastră să ne mai rugăm aşa cum o făcea Adam si Eva când încă erau în Grădina Edenului. Numai acei oameni care au avut o întâlnire personală cu Domnul, fiind regeneraţi prin Duhul Sfânt, pot trăi adevărata închinare.
Închinarea în Vechiul Testament
Dumnezeu ne arată cum poate fi restabilită legătura pierdută cu El oferindu-ne calea Închinarii.Astfel că înca de la începutul istoriei îi putem vedea pe Adam,Eva,Cain, Abel,Noe,Avraam ,închinându-se.Dumnezeu face primul pas vorbindu-le,iar ei au trebuit să accepte autoritatea lui Dumnezeu în vieţile lor,urmând Cuvântul Lui:
,, Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om, şi i-a zis: ,,Unde eşti ?”(Genesa 3 : 8)
,, ... păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.”( Genesa: 4:7 )
,, Atunci Dumnezeu a zis lui Noe...”(partea I)

Lecţia durerii

Iov 33:19-20 ,,Şi prin durere este mustrat omul în culcuşul lui, când o luptă necurmată îi frământă oasele. Atunci îi este greaţă de pâine, chiar şi de bucatele cele mai alese.”

Trăim pe un pământ blestemat din cauza păcatului primilor oameni. Aici nu va mai fi niciodată linişte. Fericirea deplină n-o căuta aici.
Chiar oamenii care au gustat succesul omenesc, se confruntă cu mari probleme. Chiar creştini fiind, suntem loviţi de necaz atunci când ne-am aştepta mai puţin. Cele mai fericite momente sunt umbrite de prejudecăţi, boli, pierderi, invidii etc.
Există o lecţie pe care vrea Dumnezeu să ne-o predea? El vrea prin durere să pună în noi acea greaţă de pământ şi să aprindă în mijlocul necazului nostru un dor neostoit de Cer.
Întotdeauna mi-a plăcut acel exemplu clasic auzit pentru prima dată de la tatăl meu. Ni se vorbeşte despre un misionar care se întorcea acasă pe acelaşi vapor cu un demnitar. Demnitarul a fost întâmpinat cu onoruri militare, în timp ce pe misionar nu îl aştepta nimeni în port. Necăjit acest om a lui Dumnezeu s-a întrebat: ,,Asta merit eu dupa zece ani în câmpul de misiune?” Atunci Dumnezeu i-a vorbit: ,,Tu nu ai ajuns încă acasa!”
Acesta este mesajul: PE ACEST PĂMÂNT TU NU EŞTI ACASA!

,,Mă voi întoarce-acasă într-o zi
În strălucirea sfântă-a ţării mele,
Cu dor şi cu credinţă voi păşi
Prin poarta mântuirii, către stele.” (Florin Lăiu)

,,Coperta şi pagina de titlu-iată ce reprezintă viaţa noastră pe pământ; abia la sfârşitul ei, începem primul capitol al unei poveşti magnifice pe care nimeni de pe acest pământ nu a citit-o, care nu are sfârşit şi în care fiecare capitol este mai bun decât cel dinainte.”
(C.S. Lewis)

Scrisoare pentru baieţii de cartier

Dragii mei,


Acolo în trenul care mergea de la Bucuresti am avut plăcerea să vă cunosc şi de atunci m-am gândit de mai multe ori la voi. Am avut emoţii atunci când v-am spus că am absolvit teologia la penticostali, dar am descoperit cu surprindere că şi voi vă gândiţi într-un anume fel la Dumnezeu. Că deşi nu ştiţi ce-nseamnă să ai o relaţie personală cu Dumnezeu, totuşi ştiţi că aveţi nevoie de El. Vă doare modul vostru de viaţă, vă doare faptul că oamenii cred că sunteţi doar nişte vagabonzi care vegetaţi prin Bucureşti. Ştiu că aţi vrea să fie dreptate în lume şi v-ar plăcea dacă Dumnezeu v-ar da posibilitatea să fiţi un fel de justiţiari ai Lui. Ştiu că sunteţi teribili de singuri şi vă îndemn să aveţi curajul să vă întoarceţi la Dumnezeu, chiar dacă va trebui să plătişi un preţ. Vă mulţumesc pentru simpatia voastră de atunci şi pentru fasptul că aţi vorbit mai tare astfel că oamenii din compartiment au putut să ştie că sunt professor de religie şi că am terminat teologia.
Cu drag Sorin

P.S. Dorin acesta a fost modul meu de a răspunde solicitării tale, sper că eşti mulţumit.

Trenul de Mangalia

Ajungem în Bucureşti. Este o dimineaţă frumoasă de vară, iar eu cu soră-mea ne facem speranţe după o noapte de mers cu trenul, la un mic dejun luat în tihnă şi pace, în acceleratul de Mangalia. Ca după câteva minute, să ne dăm seama ce amarnice, ne-au fost speranţele. Trenul era supraaglomerat. Eram îngrămădiţi, ca sarmalele de Crăciun în oală, emanând un miros pe măsură.
Aventura aventurilor era, când cineva se încumeta, să ajungă la locul lui, trecând pe culoarul deja supraaglomerat. Orice bagaj, era considerat la acea oră imens, fiind predate din mână în mână asemenea unei ştafete, în timp ce acel care trecea, deopotrivă cel care rămânea pe culoar, se simţea precum un novice aterizat în mijlocul unei grămezi de rugby.
Pentru a ameliora situaţia am deschis uşa de la compatimentul în faţa căruia vieţuiam, şi am intrat în compartimentul respectiv. Văzând oamenii că zăbovesc câteva minute bune mi-au tras atenţia să închid uşa compartimenului, bineînţeles, pe dinafara. Am rămas astfel la înghesuiala de „animale” de pe culoar. M-am gândit totuşi că aş putea să fac puţin loc, aducând o parte din bagaj la ei în compartiment. Mai strâmbând din nas, au acceptat. După o oră, n-am avut ce face şi a trebuit să iau neapărat ceva din bagaj, aşa că mi-am cerut voie, mai cu ruşine.
Mi-au cam dat de înţeles să fie pentru ultima oară. După ce au auzit discuţiile mele amicale cu nişte băieţi de cartier şi au văzut cum mă respectă aceştia, s-au mai îmbunat şi ei. Parcă le era ruşine. Am rămas afectat câteva zile, când m-am gândit la atitudinea rece, a acelor oameni care stăteau comfortabil în compartiment, de parcă nu le-ar fi păsat, dacă noi ajungeam vii sau morţi la destinaţie. Noi eram pentru ei doar nişte amărâţi fără loc. Această atitudine se propagă ca un flagel în societatea noastră.
Mă gândesc dacă noi creştinii zilelor noastre suntem diferiţi de aceştia.
Un tânăr mi-a spus odată, că ne percepe ca fiind cei care merg cu maşinile la Biserică, şi sunt îmbrăcaţi la costum şi la cravată. Subiectiv sau nu, acest punct de vedere, arată că Biserica zilelor noastre s-a îndepărtat prea mult de păcătoşi.
Acesta este ultimul loc unde păcătoşii ar poposi.
Uităm totuşi, că Isus a fost prietenul vameşilor şi păcătoşilor.
Uităm că lui i-a păsat de cei singuri, şi desconsideraţi, de cei flămânzi şi bolnavi.
Aşa că, cine deschide uşa la compartiment...?

De ce nu s-au bucurat românii...?

Miercuri,o seară fericită de 17 noiembrie, cu explozii de bucurie din cauza calificarii nationalei de fotbal a României la turneul final european din Austria si Elveţia în 2oo8. După 8 ani de absenţă de la competiţiile majore ale fotbalului mondial, ne-am calificat în sfârşit...
Dimineaţa următoare, când mă-ndrept spre locul de muncă, îmi salut vecinii ca de obicei, dar nimeni, nimic... Mă duc la şcoala, mai vorbesc ce vorbesc cu colegii, dar nimeni, nimic. N-am ştiut ce se-ntâmplă. Cei care dacă ar fi pierdut România, ar fi dezbătut partida, pe toate părţile, acum tăceau. La fel au facut mulţi români când Cristian Mungiu a luat Palme D’ or-ul, la fel au făcut în cazul multor succese. Dar când a fost vorba de trăznăile românilor din străinătate, sau de conflictele dintre Tăriceanu şi Băsescu, sau Becali şi Hagi, sau câte altele, ai fi putut auzi dezbaterile şi pasiunile de avocaţi ai apărării peste tot. La magazin, la servici, la cumpărături numai dezbateri...
M-am întrebat de mai multe ori de ce nu se bucură românii cum se cuvine? Şi tot eu am încercat să-mi răspund:
1. Pentru că, vorba lui Ioaniţoaia, am uitat să ne mai bucurăm. După atâtea eşecuri, parcă ne e frică sa ne mai bucurăm.
2. Suntem un popor înclinat să ne plângem mai mult de milă. Autovictimizarea este specialitate naţională.
3. Asociem locul, sau mai bine zis, deseori, îl confundăm, cu propriile noastre
nereuşite. Două adolescente mi-au spus odată, că un loc li se pare cu atât mai frumos, cu cât este mai departe de localitatea în care s-au nascut şi au crescut.
4. Succesul altora poate fi o acuză la nereuşita altora. Urâm de multe ori modelele, tocmai pentru că, într-un fel, ele ne arată propria noastră incapacitate.
5. Ne place modul nostru de a fi, iar părăsirea acestei autoblamări, ne-ar pune într-o situaşie de disconfort.
6. Suntem complexaţi şi parcă ne e frică sa depăşim acest complex.
7. Invidia ne face să tacem în faţa reuşitelor altora, iar a nereuşitelor să-i vorbim de rău.
Cu oate acestea România se mişcă, hai sa ne mişcăm şi noi.

Când medaliile ne vor fi luate...

Floyd Landis câştigător al celebrului Tur al Franţei în 2006, a fost găsit ca fiind vinovat de dopaj şi i s-a retras titlu, în locul lui fiind premiat cu o întârziere de 15 luni, Oscar Pereiro, cel clasat al doilea. La rândul ei, celebra atletă,Marion Jones, triplă medaliată cu aur la Sidney la Jocurile Olimpice din 2000, a fost găsită vinovată de către un judecător newyorkez în data de 5 octombrie 2007. După ce negase ani de zile, în final a recunoscut.
Istoriile scandalurilor celebre de dopaj, au început în 1988, când Ben Jhonson a fost găsit dopat la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, retrăgându-i-se medalia de aur de la 100m, unde stabilise şi un nou record mondial. O altă campioană mondială, Olga Egorova, tot din lumea atletismului, a fost găsita ca vinovată de dopaj, deoarece folosise eritropoetină, o substanţă care sporeşte rezistenţa la efort.Între timp fenomenul s-a amplificat, întizându-si braţele de caracatiţă în aproape toate sporturile. Zinedine Zidane a recunoscut că în perioada jucată la Juventus Torino, I se administra creatină, alături de un alt fotbalist, Tony Cascarino, care a recunoscut că pe la începutul anilor ’90, pe când evolua la Olympique Marseille, fotbaliştilor li se făceau injecţii pentru mărirea randamentului în timpul meciurilor. Scrimerul german Christian Kraus, sau jucătorul american de baseball, pe nume Termel Sledge, au fost implicaţi si ei, alături de mulţi alţii, domninaţi de foamea de performanţe notabile. Românii n-au fost nici ei străini de acest fenomen, dar exemplele le voi opri aici.
Câtă ruşine trebuie să fi suportat aceşti jucători când au fost prinşi. Unii au făcut-o cu bunăştiinţă, alţii din ignoranţa doctorilor, iar alţii forţaţi de anumite circumstanţe, care nu scuză însă situaţia. Când lumea a aflat, sunt convins, că şi-au dat seama, că n-a meritat preţul. Vor purta toată viaţa, stigmatul înşelăciunii lor. Nu ştiu dacă îşi vor mai recupera vreodată demnitatea în faţa opiniei publice. Nimic nu se întoarce mai tare împotriva ta, asemenea uni burmerang, decât iubirea celui pe care l-ai dezamăgit.
Cred că aceste drame, sunt floare la ureche, faţă de tregediile pe care le vor experimenta mulţi oameni în zilele sfârşitului. Atunci neghina va fi separată de grâu, iar peştii buni de peştii răi din năvod. Atunci mulţi care s-au pretins creştini şi lucrători ai Evangheliei, vor auzi: ,, Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine”.
La sfârşitul unei slujbe, fratele care condusese în acea seara în biserică, a vorbit despre ruşinea pe care ar îndura-o, dacă ar rămânea jos la Răpire. M-am înfiorat, când şi-a imaginat, că într-o dimineaţă se va întâlni cu vecinul său, căruia îi spusese de-atâtea ori de pocăinţă, şi acesta i-ar vorbi:,, Păi cum nu ştii…? A fost răpirea… “
Marele predicator Spurgeon avea dreptate, când mărturisea despre mirările ce le va avea la sfârşitul vremurilor. Prima mirare era dată de faptul că mulţi la care se aştepta să fie prezenţi acolo, ERAU TOTUŞI ABSENŢI. A doua îi viza pe aceia la care nu se aşteptase să-I vadă ŞI TOTUŞI ERAU PREZENŢI. Iar a treia mirare, că el însuşi, VA FI ACOLO.
Într-adevăr, în Ziua Aceea, mulţi vom înnapoia medaliile…

Aşteptarea din camera obscură

În camera obscură a sufletului meu
Când lumina se-ngână cu-ntunerecul
Tăcerea mă frânge-n-durere
Şi aştept divina mângâiere.

Lucrurile sunt aruncate de-a valma
Curatul ce-odată-l aveam e pătat
Mirosul mocnit invadează cămara
Iar de mireasma de trandafir am uitat.

Mai aştept încă-o dată bătaia
Tăcerea-mi se-apleacă la picioarele-I
A Mielului e cinstea şi onoarea
Şi dreptul de gazdă şi Rege.
SORIN GIURGIU

Vorbeşte-mi!

Când marea vuieşte cu talazul greu
Iar soarele nu-l mai văd de nori
Şi nu mai există pentru mine zori
Aştept să-mi vorbeşti Dumnezeu!

Spune-mi că nu se termină totul aici
Arată-mi biruinţa ce va să vină
Luminează-mă cu planul tău tocmit de din veci
Umple-mă de dragostea-ţi divină!

Atât de aproape...şi totuşi departe

Am experimentat cu toţii, în anumite crize ale vieţii, faptul că poţi fi într-un loc cu trupul, dar foarte departe cu mintea şi sufletul. Astfel referitor la titlul pildei, cred că, nu era greşit cu nimic, dacă ar fi numit-o „Pilda fiilor risipitori”, sau mai în context, „Pilda fiilor pierduţi.”
Chiar dacă scopul pentru care a fost scrisă pilda a fost acela de a arăta inima tânjindă de iubire a tatălui, totuşi putem identifica modul în care cei doi fii erau pierduţi faţă de propriul lor tată.
Mă voi opri însă la atitudinea fiului din casă, deoarece noi credincioşii ne putem identifica adeseori în gândirea şi traiul de viaţă a acestuia.
- Să trăieşti în casa tatălui, să stai la masă cu el, să-l auzi vorbind despre durerile şi visele lui, dar să cunoşti atât de puţin inima lui. Iar şi mai rău, dacă o cunoşti, să nu-ţi pese de aceasta.
- Refuzul cunoaşterii tatălui înseamnă refuzul părtăşiei cu el, iar refuzul acestei părtăşii aduce cu sine o privare de binecuvântările care decurg din ea. El alege o viaţă searbădă, în locul uneia plină de savoare şi frumuseţe. Îşi risipeşte propriul potenţial, dar şi potenţialul binecuvântarilor părinteşti.
- Separarea lui emoţională faţă de tatăl său, îl împiedică să-şi împărtăşească propriile lui dorinţe, aspiraţii şi planuri.
- Deoarece el a trăit o astfel de relaţie sărăcăcioasă cu tatăl, ajunge invidios pe fratele său, care experimentează o relaţie adevărată şi plenară cu acesta. De aceea, în ultimă instanţă, putem cred că el i-a dorit răul propriului frate.
- Fratele mai mare a trebuit să trăiască o viaţă plină de făţărnicie în faţa propriului părinte, pentru a masca nemulţumirea care îi rodea în inimă faţă de relaţia cu acesta.
Pot concluziona, că putem fi pierduţi în casa tatălui, dacă refuzăm părtăşia cu el. Ne înstrăinam astfel de cea mai fabuloasă Persoană din tot Universul, ne înstrăinăm faţă de noi înşine şi faţă de ceea ce am putut deveni, dar şi mai rău e când credem, că toate acestea fac parte din normal.

Wallpapers

Aş vrea...

Cu Tine Doamne eu vreau să păşesc
Pe marea vieţii cu valurile ei
Să mă încred în Tine vreau Isus
În tine vreau să mă încred mai mult.

Să pot să spun un DA atunci când e nevoie
Să pot să spun un NU la tot ce-i rău
Să pot să spun ISUS când trec prin încercare
Să pot să spun Iisus când am şi bucurii.

Aş vrea să am în tine-o călăuză
Să-mi conduci Tu paşii către cer
Să mă îndrumi Isuse către veşnicie
Să fiu cu tine-n raiul sfânt.

Aş vrea o Doamne ca în marea-ţi milă
Să Te înduri de toţi cei răi
Să-i faci Tu îngeri de lumină
Să fie toţi copiii Tăi.

Aş vrea cu tine pentru totdeauna
S-alerg pe-acest pământ străin
Învingând-orice-ncercare
S-ajung pe ţărmul Tău divin.

GIURGIU ANDRADA

Piatra de moară de la gâtul maramureşenilor

Remeş şi Mureşan, piatra de moară de la gâtul maramureşenilor.
Cei doi maramureşeni,Traian Remeş şi Ioan Mureşan s-au aflat în zilele acestea în centrul unui scandal de corupţie. Imaginile cu cei doi au oripilat românul de rând, care a avut ocazia de a vedea pe viu cum se dă şi cum se ia o mită la nivel înalt, bun de predat la şcoală cazul.
Dar ce mă îngrijorează peste măsură, este percepţia pe care cei doi o aduc despre maramureţeni. Se ştie că cetăţenilor din fiecare judeţ aproape, li se atribuie câte o caracteristică. Despre unii se zice că sunt şoferi slabi, despre alţii că sunt cheflii, bătăuşi, buni la suflet şi aşa mai departe.
Iată însă că de data asta maramureşenii riscă să fie consideraţi oameni care nu ştiu să fure la nivel înalt.
Mă gândesc acum, în aceste momente de cumpănă pentru Mramureş,
ce s-ar fi gândit lupii tineri dornici de afirmare pe scena politică naţională:
„Am tras atâţia ani de zile, am înghiţit, am finanţat partidul în teritoriu, ne-am îndoit şi noi când a trebuit şi în faţa cui a trebuit, am răbdat frig sau căldură în campania electorală, ne-am stricat maşinile în teritoriu, iar acum au dus totul de râpă aceştia doi. Şi câte visuri ne-am facut, afacerile de la Bucureşti sunt închise pentru gafa acestora.”
ŞI CE BINE AR FI DACĂ AR FI AŞA...

Planuri incurcate

Matei 1:18-20

Tatăl încălzea în plină iarnă ţevile îngheţate din beci, când se gândi că fetiţa care îl urmărea cu atenţie,ar putea suferi din cauza frigului. O trimisese în casă.Dar răspunsul fetiţei de 3 ani şi jumătate îl uimi.Ea i-a cerut să o lase sa-l privească la lucru,pentru că în caz că nu se va mărita să ştie să se descurce singură.
Visul căsatoriei apare la fete încă de la o vârstă fragedă,dar nici băieţii nu vor fi scutiţi de el.
Şi stai şi te întrebi:,,dar Iosif şi Maria cum şi-au imaginat propria lor căsătorie.”
Şi-au imaginat vreodată că în familia lor se va naşte prin Duhul Sfânt,Fiul Celui Preaînalt? Le-a trecut prin minte că pentru El vor trebui să suporte prejudecăţile şi acuzele nedrepte ale celorlalţi?A anticipat Iosif că din cauza lui va merge în Egipt împreună cu Maria? Sau s-a gândit Maria că la 33 de ani îl va vedea atârnat pe o cruce murind pentru păcatele lumii?
Uneori Dumnezeu iţi va încurca planurile, dar dacă vei privi la El, si nu la imprejurările trecătoare, vei înţelege că tu de unul singur nu ai fi realizat atât!

,,Când privesc la viitor, strălucirea Lui îmi arde ochii”. (Ophrah Winfrey)

,,Mă încred în El, El ştie soarta mea
Pe stâncă sus sau în adânc de văi,
Lovit de val, ajung la mal
Cerescul Tată m-a călăuzi.”

Jocul

Stridente şi zgomotoase, magice şi îmbietoare, colorate şi vesele, aromate şi gustoase, stranii şi ciudate, dojenitoare şi supărăcioase, încurajatoare şi mângâietoare, sunt faţete a ceea ce le numesc simplu: amintirile copilariei.
Lumea copilăriei cu jocurile ei ne va fi mereu dragă. Ea face parte din noi, din devenirea noastra, nu o voi uita nici eu. Cum poţi să uiţi bârâitul maşinuţelor colorate, facute din fier sau plastic şi conduse de şoferi de gradiniţă?
Nu pot uita, de asemenea, nici jocul de-a şcoala, în care ne perindam, fie în ipostaze de elevi, fie în cea de profesori. Nu aş putea uita niciodata emoţiile mele de fan înrăit, atunci cand Simona, sora mea concura la Tip-Topul de pe scara blocului. Evenimentele de anvergură, rămâneau totuşi cele fotbalistice. După ce terminam de privit un meci ca Steaua-Dinamo, ieşeam cu toţii afara şi realizam o versiune nouă. Uneori câştigam noi, steliştiii, alteori ei, dinamoviştii, dar întotdeauna rămâneam prieteni.
Jocul de-a karatele, de asemenea, ramânea mereu printre preferinţele noastre, ca mai apoi să fie înlocuit cu jocul de-a prietenia. Cererile de prietenie erau pin intermediari şi prin bileţele.
Anii au trecut, fiecare am avut parte de şcoala mai multă sau mai puţină, unii conduc maşini, alţii nu, la Dinamo, la Steaua, n-au ajuns niciunul, iubirea am experimentat-o fiecare într-un fel sau altul.
Acum, suntem oameni maturi, dar totusi jocul nu s-a terminat. Dar, cel mai trist, e că frenezia jocului pare a fi la ea acasă, ca niciodată, în Biseicazilelor noastre. Ne jucăm de-a predica, de-a iubirea, de-a creştinii, de-a rugăciunea sau de-a cititul Bibliei. Predicăm una, şi trăim alta, vorbim una în faţă, şi alta pe la spate, suntem pocăiţi în public şi cu totul altfel în intimitatea noastră. Rugăciunea şi Biblia sunt mai mult pentru activităţile de la Biserică. Ne strângem jucăriile duminica, deoarece luni revenim la normal.
Şi touşi...se mai vede câte unul care dă cu jucăriile de pământ, scrâşneşte din dinţi, lăsând uliţa şi jocurile copilăriei în urmă. Din când în când, câte un altul îl urmează, spunând că a crescut şi că e prea mare ca să continue cu joaca.
Şi totuşi...mulţi se joacă într-o veselie...

Ofera aripi

Matei 5:21-22

John Maxwell, într-una din cărţile sale,redă istoria a două cluburi literare care fiinţau în cadrul Universitaţii Winsconsin.Un club era format din nişte tineri străluciţi,cu talent înnascut pentru scris.Dar aceştia oridecâteori vreun membru al grupului lor îşi citea povestirea sau eseul,aveau obiceiulde a critica. Răutatea comentariilor lor i-a determinat să se autodenumească ,,Sugrumătorii”.
În aceeaşi universitate, câteva femei formau un grup pe care l-au denumit ,,Certăreţele”. Ele obişnuiau să se încurajeze reciproc şi să scoată la ivealaă trăsăturile pozitive din manuscrisele citite.
După douăzeci de ani, când cele două grupuri au fost evaluate, s-a observat că din grupul ,,Sugrumătorii” nici unul nu şi-a făcut un nume ca scriitor. Dar din rândul ,,Certăreţelor” au fost lansate mai multe scriitoare de succes. Şi unele chiar au câştigat recunoaştere naţionala cum a fost Premiul Pulitzer, caştigat de Marjorie Kinan Rowlings.
Uciderea nu este numai de ordin fizic. De atâtea ori înjosim, bârfim, ne răzbunăm şi vorbim la mânie. Domnul te cheama să fii acea persoană care dă aripi spre înalţimile minunate pe care El vrea să-l ridice pe cel de lângă tine.

,,Corectare îndreaptă multe, dar încurajarea după cenzură este ca soarele după o ploaie”
(Goethe)
Privirea să vă fie necontenit seninăSă dea încurajare drumeţului truditS-aducă-un strop de fericire şi luminăCelor ce-s împovăraţi, celor ce suspinăŞi sufletului ce-i în disperare îngrădit.(George Cornici)

Condus de Iisus

Matei 8:20

,,Iisus i-a raspuns:Vulpile au viziuni şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-şi odihni capul”.
Vara trecută am participat la o conferinţă dedicată profesorilor creştini.Această conferinţă a avut loc la Valea Drăganului şi a fost ţinută de Otto şi Lena Rimas, doi profesori suedezi cu experienţă.Fiindcă nu-mi prea place să conduc prin oraşele mari pe care nu le cunosc,l-am rugat pe prietenul care era cu mine să o faca el în locul meu.El conduce cam în aceeaşi manieră cu a mea.Însă faptul că acum eu eram pe scaunul din dreapta şi nu era volanul la mine,mi-a dat mulţi fiori prin stomac.
Această ilustraţie mă duce cu gândul la ceea ce înseamnă a-l urma pe Iisus.A lua mâna de pe volanul vieţii taleşi a-l lăsa pe El să conducă.Sunt momente când crezi că merge prea încet, alteori prea tare,de multe ori periculos,şi de multe ori totul ţi se pare monoton.
Abandon în mâinile lui Iisus ,aceasta înseamnă credinţă.De multe ori suntem tentaţi să gasim cuiburi,vizuini sau umeri pe care să ne adăpostim.
Iisus s-a adăpostit în mod nevăzut pe umărul Tatălui:
,,facă-se voia Ta, şi nu voia mea”.
Vino şi pleacă-ţi capul pe umărul lui Iisus!
Nadajduiesc ca ma gasesc eu pe mine insumi obscur.(Sir Thomas More)

,,Eu îi dau Iisus totul
Îi dau Lui totul de bună voie;
Îl voi iubi şi mă voi încrede în El totdeauna,
Voi trăi zilnic în prezenţa Sa.”(Judson Van de Venter)

Nu te compara!

Un Audi negru, fabricat destul de recent fusese parcat în curtea blocului. Toţi întrebau curioşi: ,,Al cui este?” Enigma s-a dezlegat. Era al prietenului meu din copilarie, care pe vremea aceea muncea în Italia. Privindu-mi vecinii, în mijlocul cărora trăiesc de peste douăzeci de ani,am reuşit să le observ nodul în gât şi capul aplecat când treceau pe lângă maşină.Analizându-mă pe mine am recunoscut cu ruşine, că si eu aveam un nod în gât.Mă bucuram pentru Raul,era prietenul meu din anii frumoşi ai copilariei,dar totuşi...aveam un nod în gât.
Comparaţia cu realizările altora,cu frumuseţea altora,cu statutul altora,cu frumuseţea si inteligenţa altora,produce atâta frustrare în noi,încât uităm să ne bucurăm de planurile lui Dumnezeu cu privire la noi.
Privind la Isus vei observa că până la 30 de ani a trait în tăcere.Cea mai mare parte a vieţii sale s-a consumat în rutina istovitoare a vieţii de dulgher sau tâmplar(Mat.13:55;Mc.6:3;). Crescuse într-unul din cele mai obscure oraşe ale Galileii(în Nazaret),nu era nici esenian, nici saducheu,fariseu,sau membru al vreunei comunitaţi iudaice.
Şi totuşi toate acestea păleau.Planul glorios al lui Dumnezeu pentru viaţa lui strălucea atât de tare încât toate erau nesemnificative.

,,Nu-i momentul să te gândeşti la ceea ce nu ai,gândeşte-te la ceea ce poţi face cu ceea ce ai”(Ernest Hemingwai).

,,Tot visând la multe lucruri,
La palatul ce nu-l ai ,
Nici de el tu nu te bucuri , Nici de casa-n care stai”(Costache Ioanid

Cea mai grozavă familie

Matei 12:50

,,Căci oricine face voia Tatălui meu care este în ceruri, acela îmi este frate, soră şi mamă”.
În devoţionalul săptămânal scris de Max Lucado, am citit o povestire din viaţa lui personală.
După ce a terminat de ţinut partea lui la o conferinţa, a mers să îşi vadă echipa din Denver, care tocmai juca în oraşul vizitat de el. Atunci cand jucăorii echipei gazde înscriau coş, o mare de oameni se ridicau şi aclamau, însă Max Lucado rămânea aşezat.
Când cei din Denver marcau, toţi şedeau jos, dar max Lucado se ridica şi se bucura.
La câteva rânduri distanţă, a observat un tânăr care îl urmărea permanent. Dacă se ridica el, avea şi tânărul curajul să o facă, dacă tăcea el, tăcea şi tânărul.
Ata se întâmpla şi cu creştinii. Ei trăiesc în mijlocul unei lumi potrivnice. Când ei tac, noi trebuie să stăm în picioare. Dar ca să avem curajul să mergem împotriva curentului, aveau nevoie unii de alţii. Iisus Hristos ne-a dat fraţi şi surori tuturor celor ce credem în El.
De când nu ţi-ai mai căutat fratele sau sora în Hristos?
Ce părtaşie ruptă are nevoie să fie reînodată.
Nu uita: faci parte din cea mai grozavă familie-Familia lui Hristos!

,,Scopul lui Dumnezeu în istoria umanităţii este să creeze o comunitate deschisă de persoane iubitoare, el fiind-ui susţinătorul fundamental şi cel mai slăvit locuitor.” (Dallas Willard)

,,Să mergem împreună
Pe calea lui Hristos
Cât harul sfânt ne-adună
Să-i fim Lui de folos.”(Corneliu Livanu)