Ajungem în Bucureşti. Este o dimineaţă frumoasă de vară, iar eu cu soră-mea ne facem speranţe după o noapte de mers cu trenul, la un mic dejun luat în tihnă şi pace, în acceleratul de Mangalia. Ca după câteva minute, să ne dăm seama ce amarnice, ne-au fost speranţele. Trenul era supraaglomerat. Eram îngrămădiţi, ca sarmalele de Crăciun în oală, emanând un miros pe măsură.
Aventura aventurilor era, când cineva se încumeta, să ajungă la locul lui, trecând pe culoarul deja supraaglomerat. Orice bagaj, era considerat la acea oră imens, fiind predate din mână în mână asemenea unei ştafete, în timp ce acel care trecea, deopotrivă cel care rămânea pe culoar, se simţea precum un novice aterizat în mijlocul unei grămezi de rugby.
Pentru a ameliora situaţia am deschis uşa de la compatimentul în faţa căruia vieţuiam, şi am intrat în compartimentul respectiv. Văzând oamenii că zăbovesc câteva minute bune mi-au tras atenţia să închid uşa compartimenului, bineînţeles, pe dinafara. Am rămas astfel la înghesuiala de „animale” de pe culoar. M-am gândit totuşi că aş putea să fac puţin loc, aducând o parte din bagaj la ei în compartiment. Mai strâmbând din nas, au acceptat. După o oră, n-am avut ce face şi a trebuit să iau neapărat ceva din bagaj, aşa că mi-am cerut voie, mai cu ruşine.
Mi-au cam dat de înţeles să fie pentru ultima oară. După ce au auzit discuţiile mele amicale cu nişte băieţi de cartier şi au văzut cum mă respectă aceştia, s-au mai îmbunat şi ei. Parcă le era ruşine. Am rămas afectat câteva zile, când m-am gândit la atitudinea rece, a acelor oameni care stăteau comfortabil în compartiment, de parcă nu le-ar fi păsat, dacă noi ajungeam vii sau morţi la destinaţie. Noi eram pentru ei doar nişte amărâţi fără loc. Această atitudine se propagă ca un flagel în societatea noastră.
Mă gândesc dacă noi creştinii zilelor noastre suntem diferiţi de aceştia.
Un tânăr mi-a spus odată, că ne percepe ca fiind cei care merg cu maşinile la Biserică, şi sunt îmbrăcaţi la costum şi la cravată. Subiectiv sau nu, acest punct de vedere, arată că Biserica zilelor noastre s-a îndepărtat prea mult de păcătoşi.
Acesta este ultimul loc unde păcătoşii ar poposi.
Uităm totuşi, că Isus a fost prietenul vameşilor şi păcătoşilor.
Uităm că lui i-a păsat de cei singuri, şi desconsideraţi, de cei flămânzi şi bolnavi.
Aşa că, cine deschide uşa la compartiment...?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu