Miercuri,o seară fericită de 17 noiembrie, cu explozii de bucurie din cauza calificarii nationalei de fotbal a României la turneul final european din Austria si Elveţia în 2oo8. După 8 ani de absenţă de la competiţiile majore ale fotbalului mondial, ne-am calificat în sfârşit...
Dimineaţa următoare, când mă-ndrept spre locul de muncă, îmi salut vecinii ca de obicei, dar nimeni, nimic... Mă duc la şcoala, mai vorbesc ce vorbesc cu colegii, dar nimeni, nimic. N-am ştiut ce se-ntâmplă. Cei care dacă ar fi pierdut România, ar fi dezbătut partida, pe toate părţile, acum tăceau. La fel au facut mulţi români când Cristian Mungiu a luat Palme D’ or-ul, la fel au făcut în cazul multor succese. Dar când a fost vorba de trăznăile românilor din străinătate, sau de conflictele dintre Tăriceanu şi Băsescu, sau Becali şi Hagi, sau câte altele, ai fi putut auzi dezbaterile şi pasiunile de avocaţi ai apărării peste tot. La magazin, la servici, la cumpărături numai dezbateri...
M-am întrebat de mai multe ori de ce nu se bucură românii cum se cuvine? Şi tot eu am încercat să-mi răspund:
1. Pentru că, vorba lui Ioaniţoaia, am uitat să ne mai bucurăm. După atâtea eşecuri, parcă ne e frică sa ne mai bucurăm.
2. Suntem un popor înclinat să ne plângem mai mult de milă. Autovictimizarea este specialitate naţională.
3. Asociem locul, sau mai bine zis, deseori, îl confundăm, cu propriile noastre
nereuşite. Două adolescente mi-au spus odată, că un loc li se pare cu atât mai frumos, cu cât este mai departe de localitatea în care s-au nascut şi au crescut.
4. Succesul altora poate fi o acuză la nereuşita altora. Urâm de multe ori modelele, tocmai pentru că, într-un fel, ele ne arată propria noastră incapacitate.
5. Ne place modul nostru de a fi, iar părăsirea acestei autoblamări, ne-ar pune într-o situaşie de disconfort.
6. Suntem complexaţi şi parcă ne e frică sa depăşim acest complex.
7. Invidia ne face să tacem în faţa reuşitelor altora, iar a nereuşitelor să-i vorbim de rău.
Cu oate acestea România se mişcă, hai sa ne mişcăm şi noi.
