Închinare prin rugăciune

Def. Închinarii:,, Închinarea constituie acele acţiuni şi atitudini prin care se venerează şi se cinsteşte demnitatea unicului Dumnezeu al cerului şi al pământului.Astfel închinarea Îl are pe Dumnezeu in centru , nu pe om.În închinarea creştină,noi ne apropiem de Dumnezeu cu recunoştinţă pentru ceea ce El a făcut pentru noi în Hristos şi prin Duhul Sfânt.Aceasta necesită o ancorare în El a credinţei şi o recunoaştere a faptului că El este Dumnezeul şi Domnul nostru.” Închinarea înseamnă atât faptă cât si atitudine.
Def. Rugăciunii:,,Rugăciunea se referă la comunicarea sub numeroase aspecte a credinciosului cu Domnul Dumnezeu.Această activitate este descrisă ca invocare a lui Dumnezeu(Ps. 17:6),chemare a Numelui Domnului(Gen.4:26),strigare către Domnul(Is.55:6),venire cu încredere la tronul harului(Evrei 4:16) şi apropiere de Dumnezeu(Evrei 10:22).
În esenţă închinarea prin rugăciune înseamnă comunicare cu Dumnezeu.Comunicare dintre Dumnezeu si Avraam constituie un bun exemplu(Gen.17:15,18,19,22).
Închinarea trebuie să fie răspunsul nostru, la ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi, şi la ceea ce este Dumnezeu în primul rând.
Cadrul închinării
Închinarea pierdută
Din cauza păcatului primilor oameni închinarea prin rugăciune este contrară naturii noastre decăzute.Nu mai face parte din firea noastră să ne mai rugăm aşa cum o făcea Adam si Eva când încă erau în Grădina Edenului. Numai acei oameni care au avut o întâlnire personală cu Domnul, fiind regeneraţi prin Duhul Sfânt, pot trăi adevărata închinare.
Închinarea în Vechiul Testament
Dumnezeu ne arată cum poate fi restabilită legătura pierdută cu El oferindu-ne calea Închinarii.Astfel că înca de la începutul istoriei îi putem vedea pe Adam,Eva,Cain, Abel,Noe,Avraam ,închinându-se.Dumnezeu face primul pas vorbindu-le,iar ei au trebuit să accepte autoritatea lui Dumnezeu în vieţile lor,urmând Cuvântul Lui:
,, Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om, şi i-a zis: ,,Unde eşti ?”(Genesa 3 : 8)
,, ... păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.”( Genesa: 4:7 )
,, Atunci Dumnezeu a zis lui Noe...”(partea I)

Lecţia durerii

Iov 33:19-20 ,,Şi prin durere este mustrat omul în culcuşul lui, când o luptă necurmată îi frământă oasele. Atunci îi este greaţă de pâine, chiar şi de bucatele cele mai alese.”

Trăim pe un pământ blestemat din cauza păcatului primilor oameni. Aici nu va mai fi niciodată linişte. Fericirea deplină n-o căuta aici.
Chiar oamenii care au gustat succesul omenesc, se confruntă cu mari probleme. Chiar creştini fiind, suntem loviţi de necaz atunci când ne-am aştepta mai puţin. Cele mai fericite momente sunt umbrite de prejudecăţi, boli, pierderi, invidii etc.
Există o lecţie pe care vrea Dumnezeu să ne-o predea? El vrea prin durere să pună în noi acea greaţă de pământ şi să aprindă în mijlocul necazului nostru un dor neostoit de Cer.
Întotdeauna mi-a plăcut acel exemplu clasic auzit pentru prima dată de la tatăl meu. Ni se vorbeşte despre un misionar care se întorcea acasă pe acelaşi vapor cu un demnitar. Demnitarul a fost întâmpinat cu onoruri militare, în timp ce pe misionar nu îl aştepta nimeni în port. Necăjit acest om a lui Dumnezeu s-a întrebat: ,,Asta merit eu dupa zece ani în câmpul de misiune?” Atunci Dumnezeu i-a vorbit: ,,Tu nu ai ajuns încă acasa!”
Acesta este mesajul: PE ACEST PĂMÂNT TU NU EŞTI ACASA!

,,Mă voi întoarce-acasă într-o zi
În strălucirea sfântă-a ţării mele,
Cu dor şi cu credinţă voi păşi
Prin poarta mântuirii, către stele.” (Florin Lăiu)

,,Coperta şi pagina de titlu-iată ce reprezintă viaţa noastră pe pământ; abia la sfârşitul ei, începem primul capitol al unei poveşti magnifice pe care nimeni de pe acest pământ nu a citit-o, care nu are sfârşit şi în care fiecare capitol este mai bun decât cel dinainte.”
(C.S. Lewis)

Scrisoare pentru baieţii de cartier

Dragii mei,


Acolo în trenul care mergea de la Bucuresti am avut plăcerea să vă cunosc şi de atunci m-am gândit de mai multe ori la voi. Am avut emoţii atunci când v-am spus că am absolvit teologia la penticostali, dar am descoperit cu surprindere că şi voi vă gândiţi într-un anume fel la Dumnezeu. Că deşi nu ştiţi ce-nseamnă să ai o relaţie personală cu Dumnezeu, totuşi ştiţi că aveţi nevoie de El. Vă doare modul vostru de viaţă, vă doare faptul că oamenii cred că sunteţi doar nişte vagabonzi care vegetaţi prin Bucureşti. Ştiu că aţi vrea să fie dreptate în lume şi v-ar plăcea dacă Dumnezeu v-ar da posibilitatea să fiţi un fel de justiţiari ai Lui. Ştiu că sunteţi teribili de singuri şi vă îndemn să aveţi curajul să vă întoarceţi la Dumnezeu, chiar dacă va trebui să plătişi un preţ. Vă mulţumesc pentru simpatia voastră de atunci şi pentru fasptul că aţi vorbit mai tare astfel că oamenii din compartiment au putut să ştie că sunt professor de religie şi că am terminat teologia.
Cu drag Sorin

P.S. Dorin acesta a fost modul meu de a răspunde solicitării tale, sper că eşti mulţumit.

Trenul de Mangalia

Ajungem în Bucureşti. Este o dimineaţă frumoasă de vară, iar eu cu soră-mea ne facem speranţe după o noapte de mers cu trenul, la un mic dejun luat în tihnă şi pace, în acceleratul de Mangalia. Ca după câteva minute, să ne dăm seama ce amarnice, ne-au fost speranţele. Trenul era supraaglomerat. Eram îngrămădiţi, ca sarmalele de Crăciun în oală, emanând un miros pe măsură.
Aventura aventurilor era, când cineva se încumeta, să ajungă la locul lui, trecând pe culoarul deja supraaglomerat. Orice bagaj, era considerat la acea oră imens, fiind predate din mână în mână asemenea unei ştafete, în timp ce acel care trecea, deopotrivă cel care rămânea pe culoar, se simţea precum un novice aterizat în mijlocul unei grămezi de rugby.
Pentru a ameliora situaţia am deschis uşa de la compatimentul în faţa căruia vieţuiam, şi am intrat în compartimentul respectiv. Văzând oamenii că zăbovesc câteva minute bune mi-au tras atenţia să închid uşa compartimenului, bineînţeles, pe dinafara. Am rămas astfel la înghesuiala de „animale” de pe culoar. M-am gândit totuşi că aş putea să fac puţin loc, aducând o parte din bagaj la ei în compartiment. Mai strâmbând din nas, au acceptat. După o oră, n-am avut ce face şi a trebuit să iau neapărat ceva din bagaj, aşa că mi-am cerut voie, mai cu ruşine.
Mi-au cam dat de înţeles să fie pentru ultima oară. După ce au auzit discuţiile mele amicale cu nişte băieţi de cartier şi au văzut cum mă respectă aceştia, s-au mai îmbunat şi ei. Parcă le era ruşine. Am rămas afectat câteva zile, când m-am gândit la atitudinea rece, a acelor oameni care stăteau comfortabil în compartiment, de parcă nu le-ar fi păsat, dacă noi ajungeam vii sau morţi la destinaţie. Noi eram pentru ei doar nişte amărâţi fără loc. Această atitudine se propagă ca un flagel în societatea noastră.
Mă gândesc dacă noi creştinii zilelor noastre suntem diferiţi de aceştia.
Un tânăr mi-a spus odată, că ne percepe ca fiind cei care merg cu maşinile la Biserică, şi sunt îmbrăcaţi la costum şi la cravată. Subiectiv sau nu, acest punct de vedere, arată că Biserica zilelor noastre s-a îndepărtat prea mult de păcătoşi.
Acesta este ultimul loc unde păcătoşii ar poposi.
Uităm totuşi, că Isus a fost prietenul vameşilor şi păcătoşilor.
Uităm că lui i-a păsat de cei singuri, şi desconsideraţi, de cei flămânzi şi bolnavi.
Aşa că, cine deschide uşa la compartiment...?

De ce nu s-au bucurat românii...?

Miercuri,o seară fericită de 17 noiembrie, cu explozii de bucurie din cauza calificarii nationalei de fotbal a României la turneul final european din Austria si Elveţia în 2oo8. După 8 ani de absenţă de la competiţiile majore ale fotbalului mondial, ne-am calificat în sfârşit...
Dimineaţa următoare, când mă-ndrept spre locul de muncă, îmi salut vecinii ca de obicei, dar nimeni, nimic... Mă duc la şcoala, mai vorbesc ce vorbesc cu colegii, dar nimeni, nimic. N-am ştiut ce se-ntâmplă. Cei care dacă ar fi pierdut România, ar fi dezbătut partida, pe toate părţile, acum tăceau. La fel au facut mulţi români când Cristian Mungiu a luat Palme D’ or-ul, la fel au făcut în cazul multor succese. Dar când a fost vorba de trăznăile românilor din străinătate, sau de conflictele dintre Tăriceanu şi Băsescu, sau Becali şi Hagi, sau câte altele, ai fi putut auzi dezbaterile şi pasiunile de avocaţi ai apărării peste tot. La magazin, la servici, la cumpărături numai dezbateri...
M-am întrebat de mai multe ori de ce nu se bucură românii cum se cuvine? Şi tot eu am încercat să-mi răspund:
1. Pentru că, vorba lui Ioaniţoaia, am uitat să ne mai bucurăm. După atâtea eşecuri, parcă ne e frică sa ne mai bucurăm.
2. Suntem un popor înclinat să ne plângem mai mult de milă. Autovictimizarea este specialitate naţională.
3. Asociem locul, sau mai bine zis, deseori, îl confundăm, cu propriile noastre
nereuşite. Două adolescente mi-au spus odată, că un loc li se pare cu atât mai frumos, cu cât este mai departe de localitatea în care s-au nascut şi au crescut.
4. Succesul altora poate fi o acuză la nereuşita altora. Urâm de multe ori modelele, tocmai pentru că, într-un fel, ele ne arată propria noastră incapacitate.
5. Ne place modul nostru de a fi, iar părăsirea acestei autoblamări, ne-ar pune într-o situaşie de disconfort.
6. Suntem complexaţi şi parcă ne e frică sa depăşim acest complex.
7. Invidia ne face să tacem în faţa reuşitelor altora, iar a nereuşitelor să-i vorbim de rău.
Cu oate acestea România se mişcă, hai sa ne mişcăm şi noi.

Când medaliile ne vor fi luate...

Floyd Landis câştigător al celebrului Tur al Franţei în 2006, a fost găsit ca fiind vinovat de dopaj şi i s-a retras titlu, în locul lui fiind premiat cu o întârziere de 15 luni, Oscar Pereiro, cel clasat al doilea. La rândul ei, celebra atletă,Marion Jones, triplă medaliată cu aur la Sidney la Jocurile Olimpice din 2000, a fost găsită vinovată de către un judecător newyorkez în data de 5 octombrie 2007. După ce negase ani de zile, în final a recunoscut.
Istoriile scandalurilor celebre de dopaj, au început în 1988, când Ben Jhonson a fost găsit dopat la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, retrăgându-i-se medalia de aur de la 100m, unde stabilise şi un nou record mondial. O altă campioană mondială, Olga Egorova, tot din lumea atletismului, a fost găsita ca vinovată de dopaj, deoarece folosise eritropoetină, o substanţă care sporeşte rezistenţa la efort.Între timp fenomenul s-a amplificat, întizându-si braţele de caracatiţă în aproape toate sporturile. Zinedine Zidane a recunoscut că în perioada jucată la Juventus Torino, I se administra creatină, alături de un alt fotbalist, Tony Cascarino, care a recunoscut că pe la începutul anilor ’90, pe când evolua la Olympique Marseille, fotbaliştilor li se făceau injecţii pentru mărirea randamentului în timpul meciurilor. Scrimerul german Christian Kraus, sau jucătorul american de baseball, pe nume Termel Sledge, au fost implicaţi si ei, alături de mulţi alţii, domninaţi de foamea de performanţe notabile. Românii n-au fost nici ei străini de acest fenomen, dar exemplele le voi opri aici.
Câtă ruşine trebuie să fi suportat aceşti jucători când au fost prinşi. Unii au făcut-o cu bunăştiinţă, alţii din ignoranţa doctorilor, iar alţii forţaţi de anumite circumstanţe, care nu scuză însă situaţia. Când lumea a aflat, sunt convins, că şi-au dat seama, că n-a meritat preţul. Vor purta toată viaţa, stigmatul înşelăciunii lor. Nu ştiu dacă îşi vor mai recupera vreodată demnitatea în faţa opiniei publice. Nimic nu se întoarce mai tare împotriva ta, asemenea uni burmerang, decât iubirea celui pe care l-ai dezamăgit.
Cred că aceste drame, sunt floare la ureche, faţă de tregediile pe care le vor experimenta mulţi oameni în zilele sfârşitului. Atunci neghina va fi separată de grâu, iar peştii buni de peştii răi din năvod. Atunci mulţi care s-au pretins creştini şi lucrători ai Evangheliei, vor auzi: ,, Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine”.
La sfârşitul unei slujbe, fratele care condusese în acea seara în biserică, a vorbit despre ruşinea pe care ar îndura-o, dacă ar rămânea jos la Răpire. M-am înfiorat, când şi-a imaginat, că într-o dimineaţă se va întâlni cu vecinul său, căruia îi spusese de-atâtea ori de pocăinţă, şi acesta i-ar vorbi:,, Păi cum nu ştii…? A fost răpirea… “
Marele predicator Spurgeon avea dreptate, când mărturisea despre mirările ce le va avea la sfârşitul vremurilor. Prima mirare era dată de faptul că mulţi la care se aştepta să fie prezenţi acolo, ERAU TOTUŞI ABSENŢI. A doua îi viza pe aceia la care nu se aşteptase să-I vadă ŞI TOTUŞI ERAU PREZENŢI. Iar a treia mirare, că el însuşi, VA FI ACOLO.
Într-adevăr, în Ziua Aceea, mulţi vom înnapoia medaliile…

Aşteptarea din camera obscură

În camera obscură a sufletului meu
Când lumina se-ngână cu-ntunerecul
Tăcerea mă frânge-n-durere
Şi aştept divina mângâiere.

Lucrurile sunt aruncate de-a valma
Curatul ce-odată-l aveam e pătat
Mirosul mocnit invadează cămara
Iar de mireasma de trandafir am uitat.

Mai aştept încă-o dată bătaia
Tăcerea-mi se-apleacă la picioarele-I
A Mielului e cinstea şi onoarea
Şi dreptul de gazdă şi Rege.
SORIN GIURGIU

Vorbeşte-mi!

Când marea vuieşte cu talazul greu
Iar soarele nu-l mai văd de nori
Şi nu mai există pentru mine zori
Aştept să-mi vorbeşti Dumnezeu!

Spune-mi că nu se termină totul aici
Arată-mi biruinţa ce va să vină
Luminează-mă cu planul tău tocmit de din veci
Umple-mă de dragostea-ţi divină!

Atât de aproape...şi totuşi departe

Am experimentat cu toţii, în anumite crize ale vieţii, faptul că poţi fi într-un loc cu trupul, dar foarte departe cu mintea şi sufletul. Astfel referitor la titlul pildei, cred că, nu era greşit cu nimic, dacă ar fi numit-o „Pilda fiilor risipitori”, sau mai în context, „Pilda fiilor pierduţi.”
Chiar dacă scopul pentru care a fost scrisă pilda a fost acela de a arăta inima tânjindă de iubire a tatălui, totuşi putem identifica modul în care cei doi fii erau pierduţi faţă de propriul lor tată.
Mă voi opri însă la atitudinea fiului din casă, deoarece noi credincioşii ne putem identifica adeseori în gândirea şi traiul de viaţă a acestuia.
- Să trăieşti în casa tatălui, să stai la masă cu el, să-l auzi vorbind despre durerile şi visele lui, dar să cunoşti atât de puţin inima lui. Iar şi mai rău, dacă o cunoşti, să nu-ţi pese de aceasta.
- Refuzul cunoaşterii tatălui înseamnă refuzul părtăşiei cu el, iar refuzul acestei părtăşii aduce cu sine o privare de binecuvântările care decurg din ea. El alege o viaţă searbădă, în locul uneia plină de savoare şi frumuseţe. Îşi risipeşte propriul potenţial, dar şi potenţialul binecuvântarilor părinteşti.
- Separarea lui emoţională faţă de tatăl său, îl împiedică să-şi împărtăşească propriile lui dorinţe, aspiraţii şi planuri.
- Deoarece el a trăit o astfel de relaţie sărăcăcioasă cu tatăl, ajunge invidios pe fratele său, care experimentează o relaţie adevărată şi plenară cu acesta. De aceea, în ultimă instanţă, putem cred că el i-a dorit răul propriului frate.
- Fratele mai mare a trebuit să trăiască o viaţă plină de făţărnicie în faţa propriului părinte, pentru a masca nemulţumirea care îi rodea în inimă faţă de relaţia cu acesta.
Pot concluziona, că putem fi pierduţi în casa tatălui, dacă refuzăm părtăşia cu el. Ne înstrăinam astfel de cea mai fabuloasă Persoană din tot Universul, ne înstrăinăm faţă de noi înşine şi faţă de ceea ce am putut deveni, dar şi mai rău e când credem, că toate acestea fac parte din normal.

Wallpapers

Aş vrea...

Cu Tine Doamne eu vreau să păşesc
Pe marea vieţii cu valurile ei
Să mă încred în Tine vreau Isus
În tine vreau să mă încred mai mult.

Să pot să spun un DA atunci când e nevoie
Să pot să spun un NU la tot ce-i rău
Să pot să spun ISUS când trec prin încercare
Să pot să spun Iisus când am şi bucurii.

Aş vrea să am în tine-o călăuză
Să-mi conduci Tu paşii către cer
Să mă îndrumi Isuse către veşnicie
Să fiu cu tine-n raiul sfânt.

Aş vrea o Doamne ca în marea-ţi milă
Să Te înduri de toţi cei răi
Să-i faci Tu îngeri de lumină
Să fie toţi copiii Tăi.

Aş vrea cu tine pentru totdeauna
S-alerg pe-acest pământ străin
Învingând-orice-ncercare
S-ajung pe ţărmul Tău divin.

GIURGIU ANDRADA

Piatra de moară de la gâtul maramureşenilor

Remeş şi Mureşan, piatra de moară de la gâtul maramureşenilor.
Cei doi maramureşeni,Traian Remeş şi Ioan Mureşan s-au aflat în zilele acestea în centrul unui scandal de corupţie. Imaginile cu cei doi au oripilat românul de rând, care a avut ocazia de a vedea pe viu cum se dă şi cum se ia o mită la nivel înalt, bun de predat la şcoală cazul.
Dar ce mă îngrijorează peste măsură, este percepţia pe care cei doi o aduc despre maramureţeni. Se ştie că cetăţenilor din fiecare judeţ aproape, li se atribuie câte o caracteristică. Despre unii se zice că sunt şoferi slabi, despre alţii că sunt cheflii, bătăuşi, buni la suflet şi aşa mai departe.
Iată însă că de data asta maramureşenii riscă să fie consideraţi oameni care nu ştiu să fure la nivel înalt.
Mă gândesc acum, în aceste momente de cumpănă pentru Mramureş,
ce s-ar fi gândit lupii tineri dornici de afirmare pe scena politică naţională:
„Am tras atâţia ani de zile, am înghiţit, am finanţat partidul în teritoriu, ne-am îndoit şi noi când a trebuit şi în faţa cui a trebuit, am răbdat frig sau căldură în campania electorală, ne-am stricat maşinile în teritoriu, iar acum au dus totul de râpă aceştia doi. Şi câte visuri ne-am facut, afacerile de la Bucureşti sunt închise pentru gafa acestora.”
ŞI CE BINE AR FI DACĂ AR FI AŞA...

Planuri incurcate

Matei 1:18-20

Tatăl încălzea în plină iarnă ţevile îngheţate din beci, când se gândi că fetiţa care îl urmărea cu atenţie,ar putea suferi din cauza frigului. O trimisese în casă.Dar răspunsul fetiţei de 3 ani şi jumătate îl uimi.Ea i-a cerut să o lase sa-l privească la lucru,pentru că în caz că nu se va mărita să ştie să se descurce singură.
Visul căsatoriei apare la fete încă de la o vârstă fragedă,dar nici băieţii nu vor fi scutiţi de el.
Şi stai şi te întrebi:,,dar Iosif şi Maria cum şi-au imaginat propria lor căsătorie.”
Şi-au imaginat vreodată că în familia lor se va naşte prin Duhul Sfânt,Fiul Celui Preaînalt? Le-a trecut prin minte că pentru El vor trebui să suporte prejudecăţile şi acuzele nedrepte ale celorlalţi?A anticipat Iosif că din cauza lui va merge în Egipt împreună cu Maria? Sau s-a gândit Maria că la 33 de ani îl va vedea atârnat pe o cruce murind pentru păcatele lumii?
Uneori Dumnezeu iţi va încurca planurile, dar dacă vei privi la El, si nu la imprejurările trecătoare, vei înţelege că tu de unul singur nu ai fi realizat atât!

,,Când privesc la viitor, strălucirea Lui îmi arde ochii”. (Ophrah Winfrey)

,,Mă încred în El, El ştie soarta mea
Pe stâncă sus sau în adânc de văi,
Lovit de val, ajung la mal
Cerescul Tată m-a călăuzi.”

Jocul

Stridente şi zgomotoase, magice şi îmbietoare, colorate şi vesele, aromate şi gustoase, stranii şi ciudate, dojenitoare şi supărăcioase, încurajatoare şi mângâietoare, sunt faţete a ceea ce le numesc simplu: amintirile copilariei.
Lumea copilăriei cu jocurile ei ne va fi mereu dragă. Ea face parte din noi, din devenirea noastra, nu o voi uita nici eu. Cum poţi să uiţi bârâitul maşinuţelor colorate, facute din fier sau plastic şi conduse de şoferi de gradiniţă?
Nu pot uita, de asemenea, nici jocul de-a şcoala, în care ne perindam, fie în ipostaze de elevi, fie în cea de profesori. Nu aş putea uita niciodata emoţiile mele de fan înrăit, atunci cand Simona, sora mea concura la Tip-Topul de pe scara blocului. Evenimentele de anvergură, rămâneau totuşi cele fotbalistice. După ce terminam de privit un meci ca Steaua-Dinamo, ieşeam cu toţii afara şi realizam o versiune nouă. Uneori câştigam noi, steliştiii, alteori ei, dinamoviştii, dar întotdeauna rămâneam prieteni.
Jocul de-a karatele, de asemenea, ramânea mereu printre preferinţele noastre, ca mai apoi să fie înlocuit cu jocul de-a prietenia. Cererile de prietenie erau pin intermediari şi prin bileţele.
Anii au trecut, fiecare am avut parte de şcoala mai multă sau mai puţină, unii conduc maşini, alţii nu, la Dinamo, la Steaua, n-au ajuns niciunul, iubirea am experimentat-o fiecare într-un fel sau altul.
Acum, suntem oameni maturi, dar totusi jocul nu s-a terminat. Dar, cel mai trist, e că frenezia jocului pare a fi la ea acasă, ca niciodată, în Biseicazilelor noastre. Ne jucăm de-a predica, de-a iubirea, de-a creştinii, de-a rugăciunea sau de-a cititul Bibliei. Predicăm una, şi trăim alta, vorbim una în faţă, şi alta pe la spate, suntem pocăiţi în public şi cu totul altfel în intimitatea noastră. Rugăciunea şi Biblia sunt mai mult pentru activităţile de la Biserică. Ne strângem jucăriile duminica, deoarece luni revenim la normal.
Şi touşi...se mai vede câte unul care dă cu jucăriile de pământ, scrâşneşte din dinţi, lăsând uliţa şi jocurile copilăriei în urmă. Din când în când, câte un altul îl urmează, spunând că a crescut şi că e prea mare ca să continue cu joaca.
Şi totuşi...mulţi se joacă într-o veselie...

Ofera aripi

Matei 5:21-22

John Maxwell, într-una din cărţile sale,redă istoria a două cluburi literare care fiinţau în cadrul Universitaţii Winsconsin.Un club era format din nişte tineri străluciţi,cu talent înnascut pentru scris.Dar aceştia oridecâteori vreun membru al grupului lor îşi citea povestirea sau eseul,aveau obiceiulde a critica. Răutatea comentariilor lor i-a determinat să se autodenumească ,,Sugrumătorii”.
În aceeaşi universitate, câteva femei formau un grup pe care l-au denumit ,,Certăreţele”. Ele obişnuiau să se încurajeze reciproc şi să scoată la ivealaă trăsăturile pozitive din manuscrisele citite.
După douăzeci de ani, când cele două grupuri au fost evaluate, s-a observat că din grupul ,,Sugrumătorii” nici unul nu şi-a făcut un nume ca scriitor. Dar din rândul ,,Certăreţelor” au fost lansate mai multe scriitoare de succes. Şi unele chiar au câştigat recunoaştere naţionala cum a fost Premiul Pulitzer, caştigat de Marjorie Kinan Rowlings.
Uciderea nu este numai de ordin fizic. De atâtea ori înjosim, bârfim, ne răzbunăm şi vorbim la mânie. Domnul te cheama să fii acea persoană care dă aripi spre înalţimile minunate pe care El vrea să-l ridice pe cel de lângă tine.

,,Corectare îndreaptă multe, dar încurajarea după cenzură este ca soarele după o ploaie”
(Goethe)
Privirea să vă fie necontenit seninăSă dea încurajare drumeţului truditS-aducă-un strop de fericire şi luminăCelor ce-s împovăraţi, celor ce suspinăŞi sufletului ce-i în disperare îngrădit.(George Cornici)

Condus de Iisus

Matei 8:20

,,Iisus i-a raspuns:Vulpile au viziuni şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-şi odihni capul”.
Vara trecută am participat la o conferinţă dedicată profesorilor creştini.Această conferinţă a avut loc la Valea Drăganului şi a fost ţinută de Otto şi Lena Rimas, doi profesori suedezi cu experienţă.Fiindcă nu-mi prea place să conduc prin oraşele mari pe care nu le cunosc,l-am rugat pe prietenul care era cu mine să o faca el în locul meu.El conduce cam în aceeaşi manieră cu a mea.Însă faptul că acum eu eram pe scaunul din dreapta şi nu era volanul la mine,mi-a dat mulţi fiori prin stomac.
Această ilustraţie mă duce cu gândul la ceea ce înseamnă a-l urma pe Iisus.A lua mâna de pe volanul vieţii taleşi a-l lăsa pe El să conducă.Sunt momente când crezi că merge prea încet, alteori prea tare,de multe ori periculos,şi de multe ori totul ţi se pare monoton.
Abandon în mâinile lui Iisus ,aceasta înseamnă credinţă.De multe ori suntem tentaţi să gasim cuiburi,vizuini sau umeri pe care să ne adăpostim.
Iisus s-a adăpostit în mod nevăzut pe umărul Tatălui:
,,facă-se voia Ta, şi nu voia mea”.
Vino şi pleacă-ţi capul pe umărul lui Iisus!
Nadajduiesc ca ma gasesc eu pe mine insumi obscur.(Sir Thomas More)

,,Eu îi dau Iisus totul
Îi dau Lui totul de bună voie;
Îl voi iubi şi mă voi încrede în El totdeauna,
Voi trăi zilnic în prezenţa Sa.”(Judson Van de Venter)

Nu te compara!

Un Audi negru, fabricat destul de recent fusese parcat în curtea blocului. Toţi întrebau curioşi: ,,Al cui este?” Enigma s-a dezlegat. Era al prietenului meu din copilarie, care pe vremea aceea muncea în Italia. Privindu-mi vecinii, în mijlocul cărora trăiesc de peste douăzeci de ani,am reuşit să le observ nodul în gât şi capul aplecat când treceau pe lângă maşină.Analizându-mă pe mine am recunoscut cu ruşine, că si eu aveam un nod în gât.Mă bucuram pentru Raul,era prietenul meu din anii frumoşi ai copilariei,dar totuşi...aveam un nod în gât.
Comparaţia cu realizările altora,cu frumuseţea altora,cu statutul altora,cu frumuseţea si inteligenţa altora,produce atâta frustrare în noi,încât uităm să ne bucurăm de planurile lui Dumnezeu cu privire la noi.
Privind la Isus vei observa că până la 30 de ani a trait în tăcere.Cea mai mare parte a vieţii sale s-a consumat în rutina istovitoare a vieţii de dulgher sau tâmplar(Mat.13:55;Mc.6:3;). Crescuse într-unul din cele mai obscure oraşe ale Galileii(în Nazaret),nu era nici esenian, nici saducheu,fariseu,sau membru al vreunei comunitaţi iudaice.
Şi totuşi toate acestea păleau.Planul glorios al lui Dumnezeu pentru viaţa lui strălucea atât de tare încât toate erau nesemnificative.

,,Nu-i momentul să te gândeşti la ceea ce nu ai,gândeşte-te la ceea ce poţi face cu ceea ce ai”(Ernest Hemingwai).

,,Tot visând la multe lucruri,
La palatul ce nu-l ai ,
Nici de el tu nu te bucuri , Nici de casa-n care stai”(Costache Ioanid