Când medaliile ne vor fi luate...

Floyd Landis câştigător al celebrului Tur al Franţei în 2006, a fost găsit ca fiind vinovat de dopaj şi i s-a retras titlu, în locul lui fiind premiat cu o întârziere de 15 luni, Oscar Pereiro, cel clasat al doilea. La rândul ei, celebra atletă,Marion Jones, triplă medaliată cu aur la Sidney la Jocurile Olimpice din 2000, a fost găsită vinovată de către un judecător newyorkez în data de 5 octombrie 2007. După ce negase ani de zile, în final a recunoscut.
Istoriile scandalurilor celebre de dopaj, au început în 1988, când Ben Jhonson a fost găsit dopat la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, retrăgându-i-se medalia de aur de la 100m, unde stabilise şi un nou record mondial. O altă campioană mondială, Olga Egorova, tot din lumea atletismului, a fost găsita ca vinovată de dopaj, deoarece folosise eritropoetină, o substanţă care sporeşte rezistenţa la efort.Între timp fenomenul s-a amplificat, întizându-si braţele de caracatiţă în aproape toate sporturile. Zinedine Zidane a recunoscut că în perioada jucată la Juventus Torino, I se administra creatină, alături de un alt fotbalist, Tony Cascarino, care a recunoscut că pe la începutul anilor ’90, pe când evolua la Olympique Marseille, fotbaliştilor li se făceau injecţii pentru mărirea randamentului în timpul meciurilor. Scrimerul german Christian Kraus, sau jucătorul american de baseball, pe nume Termel Sledge, au fost implicaţi si ei, alături de mulţi alţii, domninaţi de foamea de performanţe notabile. Românii n-au fost nici ei străini de acest fenomen, dar exemplele le voi opri aici.
Câtă ruşine trebuie să fi suportat aceşti jucători când au fost prinşi. Unii au făcut-o cu bunăştiinţă, alţii din ignoranţa doctorilor, iar alţii forţaţi de anumite circumstanţe, care nu scuză însă situaţia. Când lumea a aflat, sunt convins, că şi-au dat seama, că n-a meritat preţul. Vor purta toată viaţa, stigmatul înşelăciunii lor. Nu ştiu dacă îşi vor mai recupera vreodată demnitatea în faţa opiniei publice. Nimic nu se întoarce mai tare împotriva ta, asemenea uni burmerang, decât iubirea celui pe care l-ai dezamăgit.
Cred că aceste drame, sunt floare la ureche, faţă de tregediile pe care le vor experimenta mulţi oameni în zilele sfârşitului. Atunci neghina va fi separată de grâu, iar peştii buni de peştii răi din năvod. Atunci mulţi care s-au pretins creştini şi lucrători ai Evangheliei, vor auzi: ,, Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine”.
La sfârşitul unei slujbe, fratele care condusese în acea seara în biserică, a vorbit despre ruşinea pe care ar îndura-o, dacă ar rămânea jos la Răpire. M-am înfiorat, când şi-a imaginat, că într-o dimineaţă se va întâlni cu vecinul său, căruia îi spusese de-atâtea ori de pocăinţă, şi acesta i-ar vorbi:,, Păi cum nu ştii…? A fost răpirea… “
Marele predicator Spurgeon avea dreptate, când mărturisea despre mirările ce le va avea la sfârşitul vremurilor. Prima mirare era dată de faptul că mulţi la care se aştepta să fie prezenţi acolo, ERAU TOTUŞI ABSENŢI. A doua îi viza pe aceia la care nu se aşteptase să-I vadă ŞI TOTUŞI ERAU PREZENŢI. Iar a treia mirare, că el însuşi, VA FI ACOLO.
Într-adevăr, în Ziua Aceea, mulţi vom înnapoia medaliile…

Aşteptarea din camera obscură

În camera obscură a sufletului meu
Când lumina se-ngână cu-ntunerecul
Tăcerea mă frânge-n-durere
Şi aştept divina mângâiere.

Lucrurile sunt aruncate de-a valma
Curatul ce-odată-l aveam e pătat
Mirosul mocnit invadează cămara
Iar de mireasma de trandafir am uitat.

Mai aştept încă-o dată bătaia
Tăcerea-mi se-apleacă la picioarele-I
A Mielului e cinstea şi onoarea
Şi dreptul de gazdă şi Rege.
SORIN GIURGIU

Vorbeşte-mi!

Când marea vuieşte cu talazul greu
Iar soarele nu-l mai văd de nori
Şi nu mai există pentru mine zori
Aştept să-mi vorbeşti Dumnezeu!

Spune-mi că nu se termină totul aici
Arată-mi biruinţa ce va să vină
Luminează-mă cu planul tău tocmit de din veci
Umple-mă de dragostea-ţi divină!

Atât de aproape...şi totuşi departe

Am experimentat cu toţii, în anumite crize ale vieţii, faptul că poţi fi într-un loc cu trupul, dar foarte departe cu mintea şi sufletul. Astfel referitor la titlul pildei, cred că, nu era greşit cu nimic, dacă ar fi numit-o „Pilda fiilor risipitori”, sau mai în context, „Pilda fiilor pierduţi.”
Chiar dacă scopul pentru care a fost scrisă pilda a fost acela de a arăta inima tânjindă de iubire a tatălui, totuşi putem identifica modul în care cei doi fii erau pierduţi faţă de propriul lor tată.
Mă voi opri însă la atitudinea fiului din casă, deoarece noi credincioşii ne putem identifica adeseori în gândirea şi traiul de viaţă a acestuia.
- Să trăieşti în casa tatălui, să stai la masă cu el, să-l auzi vorbind despre durerile şi visele lui, dar să cunoşti atât de puţin inima lui. Iar şi mai rău, dacă o cunoşti, să nu-ţi pese de aceasta.
- Refuzul cunoaşterii tatălui înseamnă refuzul părtăşiei cu el, iar refuzul acestei părtăşii aduce cu sine o privare de binecuvântările care decurg din ea. El alege o viaţă searbădă, în locul uneia plină de savoare şi frumuseţe. Îşi risipeşte propriul potenţial, dar şi potenţialul binecuvântarilor părinteşti.
- Separarea lui emoţională faţă de tatăl său, îl împiedică să-şi împărtăşească propriile lui dorinţe, aspiraţii şi planuri.
- Deoarece el a trăit o astfel de relaţie sărăcăcioasă cu tatăl, ajunge invidios pe fratele său, care experimentează o relaţie adevărată şi plenară cu acesta. De aceea, în ultimă instanţă, putem cred că el i-a dorit răul propriului frate.
- Fratele mai mare a trebuit să trăiască o viaţă plină de făţărnicie în faţa propriului părinte, pentru a masca nemulţumirea care îi rodea în inimă faţă de relaţia cu acesta.
Pot concluziona, că putem fi pierduţi în casa tatălui, dacă refuzăm părtăşia cu el. Ne înstrăinam astfel de cea mai fabuloasă Persoană din tot Universul, ne înstrăinăm faţă de noi înşine şi faţă de ceea ce am putut deveni, dar şi mai rău e când credem, că toate acestea fac parte din normal.

Wallpapers

Aş vrea...

Cu Tine Doamne eu vreau să păşesc
Pe marea vieţii cu valurile ei
Să mă încred în Tine vreau Isus
În tine vreau să mă încred mai mult.

Să pot să spun un DA atunci când e nevoie
Să pot să spun un NU la tot ce-i rău
Să pot să spun ISUS când trec prin încercare
Să pot să spun Iisus când am şi bucurii.

Aş vrea să am în tine-o călăuză
Să-mi conduci Tu paşii către cer
Să mă îndrumi Isuse către veşnicie
Să fiu cu tine-n raiul sfânt.

Aş vrea o Doamne ca în marea-ţi milă
Să Te înduri de toţi cei răi
Să-i faci Tu îngeri de lumină
Să fie toţi copiii Tăi.

Aş vrea cu tine pentru totdeauna
S-alerg pe-acest pământ străin
Învingând-orice-ncercare
S-ajung pe ţărmul Tău divin.

GIURGIU ANDRADA

Piatra de moară de la gâtul maramureşenilor

Remeş şi Mureşan, piatra de moară de la gâtul maramureşenilor.
Cei doi maramureşeni,Traian Remeş şi Ioan Mureşan s-au aflat în zilele acestea în centrul unui scandal de corupţie. Imaginile cu cei doi au oripilat românul de rând, care a avut ocazia de a vedea pe viu cum se dă şi cum se ia o mită la nivel înalt, bun de predat la şcoală cazul.
Dar ce mă îngrijorează peste măsură, este percepţia pe care cei doi o aduc despre maramureţeni. Se ştie că cetăţenilor din fiecare judeţ aproape, li se atribuie câte o caracteristică. Despre unii se zice că sunt şoferi slabi, despre alţii că sunt cheflii, bătăuşi, buni la suflet şi aşa mai departe.
Iată însă că de data asta maramureşenii riscă să fie consideraţi oameni care nu ştiu să fure la nivel înalt.
Mă gândesc acum, în aceste momente de cumpănă pentru Mramureş,
ce s-ar fi gândit lupii tineri dornici de afirmare pe scena politică naţională:
„Am tras atâţia ani de zile, am înghiţit, am finanţat partidul în teritoriu, ne-am îndoit şi noi când a trebuit şi în faţa cui a trebuit, am răbdat frig sau căldură în campania electorală, ne-am stricat maşinile în teritoriu, iar acum au dus totul de râpă aceştia doi. Şi câte visuri ne-am facut, afacerile de la Bucureşti sunt închise pentru gafa acestora.”
ŞI CE BINE AR FI DACĂ AR FI AŞA...

Planuri incurcate

Matei 1:18-20

Tatăl încălzea în plină iarnă ţevile îngheţate din beci, când se gândi că fetiţa care îl urmărea cu atenţie,ar putea suferi din cauza frigului. O trimisese în casă.Dar răspunsul fetiţei de 3 ani şi jumătate îl uimi.Ea i-a cerut să o lase sa-l privească la lucru,pentru că în caz că nu se va mărita să ştie să se descurce singură.
Visul căsatoriei apare la fete încă de la o vârstă fragedă,dar nici băieţii nu vor fi scutiţi de el.
Şi stai şi te întrebi:,,dar Iosif şi Maria cum şi-au imaginat propria lor căsătorie.”
Şi-au imaginat vreodată că în familia lor se va naşte prin Duhul Sfânt,Fiul Celui Preaînalt? Le-a trecut prin minte că pentru El vor trebui să suporte prejudecăţile şi acuzele nedrepte ale celorlalţi?A anticipat Iosif că din cauza lui va merge în Egipt împreună cu Maria? Sau s-a gândit Maria că la 33 de ani îl va vedea atârnat pe o cruce murind pentru păcatele lumii?
Uneori Dumnezeu iţi va încurca planurile, dar dacă vei privi la El, si nu la imprejurările trecătoare, vei înţelege că tu de unul singur nu ai fi realizat atât!

,,Când privesc la viitor, strălucirea Lui îmi arde ochii”. (Ophrah Winfrey)

,,Mă încred în El, El ştie soarta mea
Pe stâncă sus sau în adânc de văi,
Lovit de val, ajung la mal
Cerescul Tată m-a călăuzi.”

Jocul

Stridente şi zgomotoase, magice şi îmbietoare, colorate şi vesele, aromate şi gustoase, stranii şi ciudate, dojenitoare şi supărăcioase, încurajatoare şi mângâietoare, sunt faţete a ceea ce le numesc simplu: amintirile copilariei.
Lumea copilăriei cu jocurile ei ne va fi mereu dragă. Ea face parte din noi, din devenirea noastra, nu o voi uita nici eu. Cum poţi să uiţi bârâitul maşinuţelor colorate, facute din fier sau plastic şi conduse de şoferi de gradiniţă?
Nu pot uita, de asemenea, nici jocul de-a şcoala, în care ne perindam, fie în ipostaze de elevi, fie în cea de profesori. Nu aş putea uita niciodata emoţiile mele de fan înrăit, atunci cand Simona, sora mea concura la Tip-Topul de pe scara blocului. Evenimentele de anvergură, rămâneau totuşi cele fotbalistice. După ce terminam de privit un meci ca Steaua-Dinamo, ieşeam cu toţii afara şi realizam o versiune nouă. Uneori câştigam noi, steliştiii, alteori ei, dinamoviştii, dar întotdeauna rămâneam prieteni.
Jocul de-a karatele, de asemenea, ramânea mereu printre preferinţele noastre, ca mai apoi să fie înlocuit cu jocul de-a prietenia. Cererile de prietenie erau pin intermediari şi prin bileţele.
Anii au trecut, fiecare am avut parte de şcoala mai multă sau mai puţină, unii conduc maşini, alţii nu, la Dinamo, la Steaua, n-au ajuns niciunul, iubirea am experimentat-o fiecare într-un fel sau altul.
Acum, suntem oameni maturi, dar totusi jocul nu s-a terminat. Dar, cel mai trist, e că frenezia jocului pare a fi la ea acasă, ca niciodată, în Biseicazilelor noastre. Ne jucăm de-a predica, de-a iubirea, de-a creştinii, de-a rugăciunea sau de-a cititul Bibliei. Predicăm una, şi trăim alta, vorbim una în faţă, şi alta pe la spate, suntem pocăiţi în public şi cu totul altfel în intimitatea noastră. Rugăciunea şi Biblia sunt mai mult pentru activităţile de la Biserică. Ne strângem jucăriile duminica, deoarece luni revenim la normal.
Şi touşi...se mai vede câte unul care dă cu jucăriile de pământ, scrâşneşte din dinţi, lăsând uliţa şi jocurile copilăriei în urmă. Din când în când, câte un altul îl urmează, spunând că a crescut şi că e prea mare ca să continue cu joaca.
Şi totuşi...mulţi se joacă într-o veselie...