Dumnezeul care se smereşte

Preotul Pierre-Marie Delfieux, arată că de Crăciun, ,, cerurile coboară pe pământ. Veşnicia umple vremea. Trecutul şi viitorul oamenilor sunt unite, o dată pentru totdeauna, în eternul "azi" al "harului al lui Dumnezeu (care) s-a arătat ca mântuitor pentru toţi oamenii" (Tit 2,11). Însă El o face într-un mod cu totul diferit de cât o fac Împăraţii acestei lumi.Spre exemplu, atunci când Regina Elisabeta a II-a a vizitat Statele Unite, s-a calculat că bagajele ei însumau 1800 de kg, conţinând câte două costume pentru fiecare ocazie, un costum de doliu în caz că ar fi murit cineva, 20 de kg. de bijuterii şi accesorii, şi o învelitoare din piele albă de ied pentru scaunul toaletei. Îşi adusese cu ea toaleta personală, doi valeţi , şi o suită de alţi însoţitori. O scurtă vizită într-o ţară străina a unui cap încoronat, poate costa pe puţin 20 de milioane de dolari. Iată însă că atunci când Dumnezeu vizitează micuţa planetă albastră numită Pământ, o face într-un mod total neobişnuit.


Philip Yancey descrie sugestiv întruparea Fiului lui Dumnezeu pe pământ: ,, Dumnezeul care tuna din ceruri, care putea să comande oştiri şi imperii, să le mişte cum sunt mişcaţi pionii pe o tablă de şah, acest Dumnezeu şi-a făcut apariţia în Palestina, întrupat într-un prunc care nu putea să vorbească, să se hrănească, să-şi controleze nevoile fiziologice, un copilaş care depinde în totalitate de adăpostul, hrana şi dragostea oferite de o tânără simplă.” Se naşte într-o iesle umilă, aproape în anonimat.


Apostolul Pavel dezbate la rândul său tema autosmeririi lui Dumnezeu. În Filipeni 2:7-8, ni se spune:,, Ci S-a desbrăcat pe sine Însuşi şi a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.” Ţinând cont de exemplul Lui Iisus, apostolul ne cheamă şi pe noi la smerenie. Sărbătorirea Crăciunului trebuie să aducă în noi o examinare cu privire la asemănarea noastră cu Hristos, în ceea ce priveşte smerenia. Iar poezia cunoscutei misionare Amy Wilson Carmichael este atât de actuală:
,, Nu ai nici o cicatrice?
Nici măcar una ascunsă la picior, în coastă sau pe mână?
Îi aud pe cei care-ţi aduc laude ca unui puternic al zilei,
Îi aud salutând steaua ta strălucitoare.
Nu ai nici o cicatrice?
Nu ai nici o rană?
Şi totuşi eu am fost rănit de arcaşi,
Ţintuit pe lemn până la moarte;
Şi chinuit de fiare sălbatice ce m-au înconjurat,
Mi-am pierdut cunoştiinţa.
Nu ai nici o rană?
Nici o rană? Nici o cicatrice?
Slujitorul va fi ca Stăpânul,
Şi străpunse vor fi picioarele celor care mă urmează.
Dar tu eşti neatins. Poate fi oare urmat mai departe
Acela care nu are nici o rană? Nici o cicatrice?