„La urma urmei, suntem oameni cu o gândire modernă şi ştiinţifică, trăitori în mileniul al III-lea. Nu credem în superstiţie, în vrăjitorie sau în intervenţia directă a unei surse divine nevăzute.” Aşa descrie un jurnalist de la Chicago Tribune, generaţia de azi. Deşi descrierea lui poate reflecta condiţia unei elite, realitatea omului de rând este cu totul alta.
Marea masă de oameni îşi presară existenţa cu firimituri de supranatural, paranormal sau ocult, îmbrăcate în haina superstiţiilor zilnice sau a lecturării regulate a horoscopului. De la vecinul de scară iubitor de manele până la fotbalistul fără carte sau starul semidoct ce apare obositor de des pe micul ecran, toţi urmează cu fidelitate ori nepăsare forjată aceeaşi cale ciudată marcată de credinţa în noroc, teama de 13 sau ocolirea pisicii negre în toi de noapte.
Alina Tapi, făcând un comentarui competent asupra superstiţiilor (http://www.curierulnational.ro/) remarcă următoarele: „Oamenii par că au nevoie de ceva sau de cineva pe care sa-l învinovăţească în cazul în care în viaţa lor se întâmplă ceva neplăcut... Poate că acest lucru se îmtâmplă pentru că oamenilor le place să creadă că, în cazul în care li se întâmplă ceva bun, acest lucru li se datorează lor sau acel lucru s-a întâmplat pentru că merită. În schimb, dacă se întâmplă ceva rău, oamenii obişnuiesc să nu dea vina pe propria persoană.” Aşadar, vestea rea pe care o primesc mai degrabă o pun pe seama trecerii pe sub o scară decât pe spinarea propriei iresponsabilităţi.
Atât este de vastă această moştenire a tradiţiilor superstiţioase şi oculte încât multe sunt practicate azi fără măcar a fi identificate ca atare. Până şi simplul răspuns God Bless You ca replică la un strănut este urmarea unei superstiţii din Evul Mediu conform căreia un demon poate intra într-o persoană atunci când aceasta strănută, însă este împiedicat dacă altcineva apelează imediat la numele lui Dumnezeu. Deşi în aparenţă reprezintă amănuntele nebăgate în seamă ale vieţii de zi cu zi, superstiţiile reflectă ignoranţa, starea de idolatrie şi destinul etern al celui ce le practică. Adică, sunt ca un far ce pune în lumină prostia omului, pagânismul trăit de el şi focul ce-l aşteaptă în urma acestor încercări disperate dar eronate de a fugi de urgia lui anticipată în necazurile pământeşti.
Frica de 13
De departe cea mai practicată superstiţie, frica de ghinon adusă ce cifra 13 are rădicini îndepărtate în timp şi cunoaşte o răspândire universală.
Identificarea originii acestei superstiţii atinge dimensiunea mitologică a banchetului organizat la Valhalla. La ospăţ au fost invitaţi doisprezece zei. Loki, Cel Rău, fiind exclus de pe lista de invitaţi, îşi face apariţia la petrecere crescând numărul participanţilor la 13. Conform caracterului său, al 13-lea zeu l-a instigat pe Hod, zeul orb al iernii impotriva lui Balder cel Bun pe care l-a ucis. Moartea celui mai iubit dintre zei a adus multă jale în Valhalla. De aici şi morala superstiţioasă că 13 oameni la o masă reprezintă ghinion clar. Astfel, generalizat, numarul 13 cu asocieri în toate domeniile vieţii este purtător de ghinion.
Oare asemenea obiceiuri extrase din păgânism sunt doar simple tradiţii dezbrăcate de implicaţiile lor oculte fiind secularizate de către modernitate şi postmodernitate, sau deşi banalizate azi îşi menţin totuşi încărcătura spirituală, afectând astfel sufletele neştiutorilor practicanţi?
Banala idolatrie
Observatorii străvechi ai superstiţiilor, precum Cicero, le defineau ca pe o stare de teroare în faţa divinităţii. Observatorii de azi le identifică cu starea de teamă în faţa necunoscutului. Astfel, prin comparaţie, superstiţiile de azi ca şi cele de odinioară sunt practici izvorâte din atitudini similare (teroare, teamă), cu forma şi conţinut păgân, insă doar cu obiectul (cauza) acţiunii diferită. Oare simpla schimbare a cauzei, din frica de zei (trecut) în teama de necunoscut (prezent) înseamnă şi laicizarea superstiţiei? Sau mai degrabă ar trebui considerată o reorientare idolatră?
Verdictul biblic la aceste nelămuriri este, pe cât de simplu, pe atât de profund, şi anume, că dragostea lui Dumnezeu alungă frica de orice fel şi că singura frică permisă este atitudinea temătoare de Dumnezeul sfânt care urăşte păcatul. Aşadar, nu mai e loc de superstiţii, iar cine, totuşi, persistă în ele îl exclude pe Dumnezeu, aceasta fiind pură idolatrie.
Dincolo de al 12-lea ceas
Interesantă trecere de la o practică banală la crunta idolatrie. Dar ce are aceasta de a face cu eternitatea? Ei bine, legatura e strânsă ca un nod de nedesfăcut. Frica de ghinion este implicit închinare în faţa reuşitei, a „idolului succesului”, la fel de bine cum teama de zeu presupune ofrandă sau închinare înaintea idolului făurit de mâna sau de imaginaţia omenească. Orice închinare (fie ea numită teamă sau oricum) ce are alt obiect în afară de Dumnezeu are ca efect despărţirea şi sfidarea Dumnezeului ce oferă şi aşteaptă exclusivitate. Aşa cum prezentul determină viitorul, prezentul repetat (în obiceiuri păgâne, idolatre, banale superstiţii) determină un viitor repetat...la infinit, adică eternitatea. În acest caz al 13-lea ceas aduce ghinionul...cu coasa-n spate....si ce ghinion!
Publicat de Dinu Burzo(Cluj Napoca) http://dinuburzo.blogspot.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu