Doamne, nu-mi cruta lacrimile...

O dupa-masa obisnuita in Chicago. Strazi aglomerate, cu masini ce nu contenesc sa apara la fiecare colt de strada. Oameni ce alearga cuprinsi de agitatia zilei, indreptandu-se osteniti la casele lor. Cuprinsa si eu, in peisajul acestei zile, oprita la un semafor, in dreptul unei statii de autobus, privesc inspre cei cativa zeci de oameni ce asteptau infrigurati, in viscolul cumplit de afara. In acea multime, intr-un colt, retrasa, era o tanara cam de 25-30 de ani, draguta, imbracata decent, frumos. Ceva insa era diferit cu privire la ea. Avea ochii inundati de lacrimi, ce siroiau necontenit pe obrazul ei. Tristete, disperare, era ceea ce puteai citi pe fata ei,...in inima ei... Nu stiu cauza tristetii ei, dar sunt sigura ca doar o situatie disperata a tinut-o in acea dupa-masa, in acel ger cumplit, cu ochii scaldati in lacrimi, fara a avea puterea sa se lupte cu ele. Cateva zile, saptamani mai tarziu, m-am regasit si eu in acest "peisaj". Dezamagita, ranita, descurajata, nu ma puteam lupta cu lacrimile care se incapatanau fara mila sa-mi ude ochii tristi... N-a fost nici prima data, si stiu ca nu va fi nici ultima data cand ma voi regasi in acest "personaj". Totusi stiu ca diferenta dintre mine si acea tanara din statia de autobus, o face o inima, o viata predata lui Dumnezeu. Mi-a promis ca e alaturi de mine in ceasul greu. Stiu ca e sensibil la oftatul inimii mele, ca-mi strange lacrimile in burduful Sau, si ca totul, absolut totul lucreaza inspre binele meu. Stiind toate acestea, uneori parca ma surprind in imaginea ca eu, un om mic de statura, stau in fata unui Dumnezeu mare, atotputernic, si, timid Il intreb: Dar Doamne, chiar si lacrimile izvorate dintr-o inima sfasiata de durere, lucreaza inspre binele meu? Si atunci, Dumnezeu, ca un Tata iubitor, cu rabdare, ma aduce in fata Cuvantului, deruland doar cateva din imaginile care-mi confirma atat de clar acest fapt. Imi apare in fata Iosif. Un tanar cu viziune, visuri indraznete, promisiuni marete..., tradat si vandut de fratii lui. Imi apare Pavel, un slujitor de care Dumnezeu s-a folosit cu atata putere si autoritate. Iata-l acum intr-o situatie nu tocmai confortabila: cu picioarele in butuci si legat in lanturi grele. Si... ma gandesc, oare Iosif, nici o clipa nu a murmurat? Pavel n-a simtit nevoia sa se planga, si sa se rasvrateasca? Evanghelia ne arata ca , in mijlocul lanturilor, a suferintei, a deceptiei, in Dumnezeu poti sa gasesti resurse, puteri nebanuite, de a-L lauda. Astfel ca in loc de un Iosif si un Pavel care sa spuna: "Doamne, asta nu face parte din viziunea si planurile mele cu privire la promisiunile pe care mi le-ai facut?!", vad, un Iosif dispus sa stea la dispozitia lui Dumnzeu, sa slujeasca si in inchisoare, si vad un Pavel, care face abstractie de butuci si lanturi si de locul in care se afla, cantand si marindu-L peDumnezeu. Si..., ma intreb: Ce s-ar fi intamplat daca Dumnezeu s-ar fi lasat sensibilizat de lacrimile unui Iosif tradat, sau de jalea din inima tatalui lui? Daca Dumnezeu ar fi hotarat sa spuna stop, suferintei lui Iosif, ar mai fi ajuns el la palat? Si-ar mai fi putut el ajuta familia, izbavi poporul, vedea visele, promisiunile, devenind realitate? Ce s-ar fi intamplat daca Pavel ar fi avut o atitudine de rasvratire? Mai era el o usa de care Dumnezeu sa se foloseasca sa aduca pe seful inchisorii si intemnitati, la mantuire? Mai era el o vie marturie, ca poti sa ai o inima care se inchina si in lanturi? Ar mai fi fost cunoscut ca "apostol al neamurilor"?, Ne-am mai fi bucurat atat de sfaturile, marturiile, de cartile pe care el le-a scris? Ce s-ar fi intamplat daca Dumnezeu, vazand-o pe mama care statea la poala crucii de pe Golgota, cu inima sfasiata de durere, privindu-si Fiul in agonia mortii, ar fi spus : Destul! Ce s-ar fi intamplat daca Tatal, s-ar fi lasat induiosat de strigatele disperate de pe cruce ale Fiului care intreba: "Tata, de ce m-ai parasit?" Am mai fi avut noi parte de mantuire? De o usa de salvare care s-a deschis in ceruri pentru noi? De un Mijlocitor care mijloceste la Tatal pentru noi cu suspine negraite? De un Isus care intelege "pustiul", luptele, framantarile, lipsurile din viata? Raman cuprinsa de rusine pentru "de ce"-urile mele si nu pot decat sa spun: DOAMNE, nu-mi cruta lacrimile, nu le lasa sa Te induioseze, pentru ca vreau cu desavarsire sa ajung la Palat!
"Numai Tu-mi cunosti adanci dorinte/ Numai Tu, viata-mi dai cand...plang/ Numai Tu ma-nalti in bucurie, / Numai Tu, m-auzi atunci cand strig!"
"Ferice de voi care plangeti acum, pentru ca voi veti rade!" (Luca 6:21b)

Simona Giurgiu

Gand uitat

Anii zboara; noi trecem precum o sanie aluneca la vale pe zapada nevinovata. Raman doar urme…
Pasarile migratoare zboara timp indelungat; poposesc putin, se hranesc putin si pornesc iar avand in visul lor imaginea unor locuri mai bune. Ele sunt pasari, dar noi? Noi unde mergem?
Romanii sunt oameni buni si spun: „unde au mers parintii nostri vom merge si noi ca de acolo nu s-a intors nimeni”. Penticostalii spun: „ noi suntem doar niste calatori, mergem spre ceruri”. Trebuie sa dovedim asta. Dar ne plac popasurile lungi, mesele pompoase si toate astea inlocuiesc imaginea tarii binecuvantate cu imaginea retusata a unui pamant pe care il iubim tot mai mult. Ne place ce-i al nostru, ne place ce-i al altuia, ne place ceea ce ar trebui sa uram si nu mai inaintam. Azi e pace, liniste, furtuna nu mai este. Cand vrem sa zburam multi dintre noi privim la pamant, ne ridicam putin, ne plafonam cu ideea clipelor „binecuvantate” din popasul nostru si ne lasam iar jos.
Singur zborul e imposibil, de aceea trebuie ca toti sa ne scuturam de telurile zadarnice, sa privim spre tara binecuvantata si sa zburam cu pasiune.
O ajuta-ne sa Te iubim! O ajuta-ne sa Te adoram doar pe Tine! Iubiea sa ne ridice si cu ochi spre Tine sa zburam deasupra norilor pana vom ajunge in vesnicie. Orice osteneala merita, merita, da merita!

Emil Burdeţiu

Vino aşa cum eşti!

,,De acolo Iisus a mers şi a văzut pe un om numit Matei, şezând la vamă. Şi i-a zis: ,,Vino după mine!” omul acela s-a sculat, şi a mers după El.” ( Matei 9: 9)
Citeşte şi în Evanghelia după Luca 5:27 şi vezi diferenţa cu privire la istoria chemarii lui Matei.
Matei a relatat ceea ce a simţit el însuşi când Iisus l-a privit în ochi, iar Luca a scris despre ceea ce s-a întâmplat. Luca scrie cu abilitatea istoricului, şi a omului de afară. Matei este însă în miezul evenimentelor, el ştie ce a simţit atunci, el a simţit focul iubirii din ochii Galileanului. Dintre toate privirile aţintite asupra lui în vamă, privirea a doi ochi blânzi îi vă rămâne întipărită pe retina amintirilor.
Matei a simţit în privirea din ochii lui Iisus că el este un om, ceilalţi au văzut în el doar un vameş păcătos. Ceilalţi vedeau doar murdărie, doar păcat, doar negru. Erau plini de judecată, şi probabil nu-i dădeau nici o şansă de schimbare. Iisus vede ceea ce nimeni nu vroia să vadă, şi probabil nici nu putea. El vede un Om care are viitor. Vede acea fărâmă de pocăinţă.
Când ceilalţi nu vad nimic privind la tine decât un păcătos sau un ratat, priveşte în ochii lui Iisus.
Când tu însuţi nu mai vezi nimic în tine, priveşte în ochii lui Iisus.
El mai crede în tine.

,,Este fantastic că Dumnezeu ne cheamă la ceva activ. Viaţa cu El este plină de provocări,sarcini şi posibilităţi.Prin har, noi suntem chemaţi la o viaţă de părtăşie activă cu Dumnezeu Însuşi.”(Otto Rimas)

...Din praf şi pulbere la slavă...
O, Doamne mare, ce minune!
Ne scoţi din foc ca pe-un tăciune;
Din groapa negrului pământ,
La cel mai alb şi scump veşmânt;
Prin harul Tău ce nu apune,
Ne scoţi din pulberi şi genune,
La slava cerului Tău sfânt! (Valentin Popovici)

Eşti pregătit pentru predică?

Un enoriaş intră în biserică, având un rucsac plin. Cei responsabili cu ordinea s-au alertat şi au început verificările, ca nu cumva să lase un terorist, sau un om cu intenţii ascunse în sanctuar. Astfel că omul nostru a trebuit să-şi scoată lucrurile din rucsac, explicându-le că venise pregătit pentru predică. Prima dată le-a arătat o perinuţă.

- Ce-i cu asta, au întrebat cei de la Ordine.

-Păi atunci când prind un loc în spate, băncile sunt mai ţepene, astfel că am nevoie de perinuţă.

După aceasta, a scos o flanelă. Explicaţia a fost următoarea: atunci când cei care se ocupă cu încălzirea nimeresc mai jos cu rotirea butonului, folosesc flanela deoarece îmi este frig. Pentru ca următorul obiect să fie un ventilator.

- Dar acesta la ce-ţi foloseşte?

- Când cei care se ocupă cu încălzirea pun butonul mai sus, este prea cald, aşa că îmi trebuie şi acesta ca să mă mai răcoresc.

Ultimul accesoriu din rucsac era un binoclu. Cei de la ordine erau miraţi.

- La ce-ţi mai trebuie şi binoclul acesta?

- Am auzit că pastorul nostru are un dispozitiv auditiv, pus discret în ureche. Şi mă gândesc că poate prind o poziţie, şi astfel văd şi eu dispozitivul...
- Într-adevăr eşti pregătit pentru predică, îl aprobară cei de la Ordine.

Meditaţia săptămânii

O milă, mai presus de judecată


Ezechiel 33:11 „Spune-le: Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea pãcãtosului, ci sã se întoarcã dela calea lui şi sã trãiascã. Întoarceţi-vã, întoarceţi-vă dela calea voastră cea rea! Pentruce vreţi să muriţi voi, casa lui Israel?”
În acest capitol Ezechiel ne prezintă că judecata divină este inseparabilă de mila divină. Profetul ne deschide o fereastră spre inima plină de dragoste a lui Dumnezeu. Atunci când păcătosul este ameninţat de justiţia divină, în faţa tribunalului ceresc, profetul ne spune că mai există o speranţă. Dar care este această speranţă în faţa mâniei măreţului Creator?
Speranţa care este prezentată în acest verset citat mai în sus, este pocăinţa. Dumnezeu îi cheamă pe toţi aceia care sunt codamnaţi de păcat, să se pocăiască. Dincolo de lacrimi, pocăinţa înseamnă abandonarea răului, nu tolerarea lui. Acest concept despre pocăinţă ne este prezentat în (Isaia 1:16-17, 55:6-8), unde se cere din nou o părăsire totală a vieţii păcătoase.
Prin acest verset 11, Biblia ne spune că Dumnezeu nu găseşte niciodată plăcere în judecată,,...zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului...” şi că Lui îi este dor de cei care au renunţat la o viaţă de supunere şi ascultare înaintea Sa „...Întoareceţi-vă de la calea voastră cea rea...”.
Astăzi Dumnezeu ne cheamă din nou să întoarcem spatele lumii şi păcatului, şi să ne întoarcem la El cu toată inima noastră, pentru a fii izbăviţi de moarte.
O, frate drag, Isus e blând,
El stă la uşa ta şi bate.
El poate s-o sfărâme-oricând.
Dar dragostea din El ... nu poate... - Costache Ioanid

Pocăinţă. Slujitorul şi însoţitorul credincios al Pedepsei. Este de obicei manifestată într-un grad de schimbare care nu este discordant cu continuitatea păcatului.
(Ambrose Bierce)
Marchiş Voicu

,, Săptămâna de evanghelizare"-între umbre şi lumini

Simt şi acum fiorul plin de emoţie şi anticipare din copilăria mea, atunci când participam la săptămâna de evanghelizare. Întotdeauna eram curioşi cu privire la cine vine, iar apoi dacă va ,,rămâne “ cineva. Aproape întotdeauna ,,rămânea”. Mă bucur şi acum de ,,Săptămâna de evanghelizare”, atât pentru împrospătarea spirituală, cât şi intelectuală,aduse într-o proporţie mai mică sau mai mare. Însă nu pot să nu observ umbrele care au coborât peste această Săptămână, denaturându-i din valoare şi însemnătate.
După cele opt seri de vestire a Evangheliei, prin diferiţi pastori din ţară, se instaurează un sentiment fals al datoriei împlinite. Aşa că până la anul, suntem absolviţi de porunca propovăduirii. Ne putem vedea de treburile noastre până la anul. Mobilizarea generală şi grandioasă din fiecare biserică, îmi aduce aminte de anumite ceremonii militare fastuoase, în care armata ţării respective încerca să mascheze lipsurile existente. Participantul ar fi putut paria că asistă la desfăşurarea de forţe a celei mai puternice armate din lume. Dar numai săracii militari îşi ştiau ,, găurile” din gospodărie. De asemenea vreau să remarc lupta pentru a aduce pastori cât mai renumiţi. Se produce atât clasificarea şi competiţia dintre biserici, cât şi hăituirea şi vlăguirea unor oameni de certă valoare spirituală şi intelectuală. Avem o plăcere grozavă de a asculta predici pentru ,,nepocăiţi”. Cauza este simplă.
Un prieten îmi atrăgea atenţia, că evanghelizarea se realizează prin evanghelişti şi nu prin pastori. Era şi el de acord că un pastor poate fi şi un evanghelist bun, dar parcă nu mai contează că e evanghelist sau nu, dacă e pastor.
Investiţia financiară ar putea fi direcţionată în programe noi, mai eficiente.
Mă limitez doar la aceste obiecţii, enumerând însă, şi câteva din ,,luminile” ,,Săptămânii de evanghelizare.”
În această săptămână, atât cei credincioşi cât şi invitaţii lor, vor putea auzi o prezentare competentă a Evangheliei. Repetarea aduce împrospătare şi consolidare. Mulţi oameni care s-au întors la Domnul, au făcut-o în timpul acestei săptămâni.Credem că Duhul Sfânt lucrează cu putere în mijlocul copiilor lui Dumnezeu.
De aceea, să cerem înţelepciune de la Dumnezeu, pentru ca prin sfinţire şi dedicare umbrele să dispară.

Meditaţia săptămânii

Nu te lăsa îngropat!


Măgarul favorit al unui fermier a căzut într-o fântână. Văzându-l cum se chinuieşte, stăpânul s-a gândit să-i curme chinul, şi a început să arunce pământ pentru a-l îngropa de viu. Când cădea pământ peste el, măgarul răgea cât putea, se scutura de pământ, şi mai apoi s-a prins ca poate îndesa pământul sub el. Aşa că în loc să fie îngropat de pământ, măgarul fermierului ieşi la suprafaţă.
Nu ştiu în ce groapă ai ajuns, şi nici care sunt problemele care te-ar putea îngropa. Poate invidia, sau bârfele celorlalţi, poate eşecul unei relaţii, sau o lipsă financiară. Poate guşti din experienţa amară a bolii. Ştiu însă că nu eşti singur în această groapă. Cel care a fost cu Daniel în groapa cu lei, cu Iosif în închisoare, cu cei trei tineri în cuptorul cu foc, cu David în Valea terebinţilor, va fi şi cu tine, atâta vreme cât vrei să rămâi şi tu cu El. Soluţia este aceasta: strigă la Domnul şi mergi înainte.
,,Mă înconjuraseră legăturile morţii, şi mă îngroziseră râurile pieirii;
mă înfăşuraseră legăturile mormântului, şi mă prinseseră laţurile morţii.
Dar, în strâmtorarea mea, am chemat pe Domnul, şi am strigat către Dumnezeul meu: din locaşul Lui, El mi-a auzit glasul, şi strigătul meu a ajuns până la El, până la urechile Lui.
Atunci s-a zguduit pământul şi s-a cutremurat, temeliile munţilor s-au mişcat, şi s-au clătinat, pentru că El se mâniase." (Ps. 18: 5-7)
,,Îmi pusesem nădejdea în Domnul, şi El S-a plecat spre mine, mi-a ascultat strigătele.
M-a scos din groapa pieirii, din fundul mocirlei; mi-a pus picioarele pe stâncă, şi mi-a întărit paşii.
Mi-a pus în gură o cântare nouă, o laudă pentru Dumnezeul nostru. Mulţi au văzut lucrul acesta, s-au temut, şi s-au încrezut în Domnul." (Ps. 40: 1-3)

Statutul femeii

Anul 605 î.Hr.

Exilul [sau deportarea în Babilon].

Apare Sinagoga. Pentru ca serviciul să poată începe, era nevoie de minim 10 bărbaţi. Femeile nu erau luate în seamă la numărătoare… ele nu aveau nici un cuvânt de spus în deciziile care erau luate. Apoi, dacă bărbatul găsea ceva neplăcut la soţia lui, putea să divorţeze fără probleme.

Încă de când se năşteau, începea un nesfârşit lanţ de umilinţe. De la tristeţea părinţilor că în loc de un băiat, copilul ce tocmai a venit pe lume era fată, până la dispreţul societăţii pe care urma să-l guste mai târziu, din plin, mai ales dacă nu putea să aibă copii, femeia ducea o viaţă grea [vezi conflictul dintre Ana şi Penina – 1 Sam. cap. 1].


Anul 4 î.Hr.

Bărbatul:

“Îţi mulţumesc Doamne că nu sunt păgân ci israelit, că nu m-ai făcut să mă nasc femeie şi nici rob.”

Toţi indivizii de sex masculin erau învăţaţi să rostească aceste 3 motive de mulţumire în fiecare zi. Aşa se rugau cei din vremea Domnului Isus… Nu este deloc greu de presupus ce statut “privilegiat” aveau femeile în societatea de atunci.


Anul 2006 d.Hr.

Revista germană Spiegel: De ce este nevoie ca Biblia, după atâtea secole, să devină echitabilă?

Claudia Janssen: “Tema echităţii este firul roşu al Bibliei. Acestei atitudini i se opun tendinţele antifeministe şi antiiudaice care s-au adăugat în cursul secolelor din ce în ce mai mult.”

Pare corect ce spune Claudia Janssen, nu? La prima vedere da, dar contextul în care spune ea ceea ce spune, nu este deloc unul măgulitor pentru creştinism. După aproximativ 1900 de ani de la încheierea ultimei cărţi ce împlineşte Canonul [sau Biblia], un grup de aproximativ 50 de persoane, timp de 5 ani, susţinut de donaţii de peste 400.000 de euro, s-a hotărât să “ne deschidă mintea” şi astfel a maltratat traducerea originală a Bibliei, înlocuind câţiva dintre termenii de bază. Astfel, Dumnezeu nu mai este Domnul, ci “Eterna” şi “Cea Vie” sau, mai simplu, “Tu”. Domnul ar merge spre masculin, iar să spui că Dumnezeu e la masculin, ar fi o mare discriminare. Astfel, pasajul din Evanghelia după Luca, unde suntem învăţaţi de Domnul cum să ne rugăm, ar suna cam aşa:

“Aşa deci să vă rugaţi: Tu, Dumnezeu, ne eşti Tată şi Mamă în cer, numele Tău fie sfinţit. Lumea Ta echitabilă vie. Voinţa Ta facă-se în cer, ca şi pe pământ.” [Luca 11:2]

Ediţia online de la EVZ înregistrează 114 reacţii venite din partea cititorilor. Majoritatea sunt reacţii foarte dure la adresa acestei traduceri, semn că poporul român mai are un strop de creştinism [ori poate doar conservatorism] în el.


De la femeia aflată în marginea societăţii, care nu avea voie să studieze Tora într-o şcoală rabinică şi femeia care îşi face o traducere nediscriminatorie a Scripturii, s-au scurs câteva mii de ani în clepsidra istoriei şi s-a trecut dintr-o extremă în alta. De la femeia care îşi învaţă copiii acasă şi căreia nici prin gând nu-i trecea să se ridice în Sinagogă ori în Templu şi să aducă învăţătură, până la femeia predicator s-a parcurs o distanţă mare. Istoria însă, a consemnat toţi aceşti paşi, dar mai mult decât istoria, i-a consemnat Dumnezeu.

Văzând această involuţie [sau evoluţie cum o numesc feminiştii] te întrebi care-i calea cea bună? E bine cum este acum, ori era bine cum a fost înainte de era noastră?


Factorul de echilibru

Anul 75 d.Hr.

Evanghelistul Luca, doctorul preaiubit de Pavel, se hotărăşte să-i scrie lui Teofil o istorie a vieţii lui Isus. Una dintre temele de bază ale scrierilor sale este atitudinea faţă de familie şi femei. Astfel, din teologia lucanică se desprind câteva idei care reglementează statutul femeii.

Atitudinea faţă de femei este una cât se poate de deschisă, pentru că mântuirea este universală, nu doar pentru bărbaţi. Luca inserează cuvinte de apreciere şi laudă

pentru Fecioara Maria [Lc. 1:26-56], pentru Elisabeta [Lc. 1:5-7], pentru prorociţa Ana [Lc. 2:36-38], Maria Magdalena [Lc. 7:44-50], Marta şi Maria [Lc. 10:38-42]. Nici un alt autor al Scripturii nu vorbeşte atât de elogios despre femei cum o face Luca. Unii teologi sunt de părere că această atitudine se datorează şi faptului că Luca este originar din Macedonia, unde femeile erau mai emancipate decât în orice alt loc din lume.

Cu toate acestea, locul în care femeia are dreptul şi menirea de a propovădui Cuvântul este acasă, în mediul privat, în familie [Lc. 1:40-45, 2:48, 10:39]. Ele ascultă Cuvântul ca şi bărbaţii, dar propovăduirea în mediul public, asemeni bărbaţilor, este asociata cu nesupunerea [F.A. 5:8, 1Cor. 14:34] şi ispitirea din partea Diavolului [F.A. 16:16-18].

Într-o societate cu valori vremelnice, Scriptura cea nebiruită de timp şi spaţiu ne cheamă şi azi la echilibru.

Dumnezeu să binecuvânteze femeile! Dumnezeu să binecuvânteze bărbaţii!


Mihai Chiriguţ www.pasi.ro

Ooo... Legadema...

Povestea unui pui de leopard

Dereck şi Beverly Joubert au găsit-o cu greu în Delta Okavango, din Botswana. Avea 8 zile când au văzut-o pentru prima dată, şi i-au pus numele de Legadema (,,lumina din cer” în limba setswana). Mama ei , o femelă-leopard, pierduse alţi cinci pui înaintea ei. Hienele, babuinii, şi în special, leii, erau o ameninţare permanentă în Rezervaţia pentru vânat Moremi.
Ce se va întâmpla cu ea? Va avea aceeaşi soartă cu a fraţilor ei?
Legadema rămânea singură deseori, deoarece mama ei mergea în căutare după carne zile în şir. A început să exploreze pădurea pe cont propriu. Însă maimuţele verzi o reperau de la 1,5 km, iar veveriţele dădeau alarma ţipând. Toate acestea au ajutat-o să-şi perfecţioneze tehnica de a se furişa. A învăţat mai apoi sub îndrumarea plină de răbdare a mamei cum să vâneze. În primul an s-a format o legătură puternică, astfel că se jucau ca două surori. La şase luni, incă se mai simţea reconfortată de atingerea cozii mamei sale, deşi pe zi ce trecea, devenea tot mai independentă. Legadema şi mama sa erau în timpul unui astfel de joc, atunci când prima era să cadă de la 20 de metri, dar mama a apucat-o şi a tras-o înapoi pe ramură, folosindu-se de dinţi, gheare şi determinare.
La un moment dat, Legadema a devenit independentă, împărţind pentru o vreme teritoriul cu mama ei, ca apoi să îşi stabilească propriul ei habitat.
Ca unul care am citit în Biblie în mai multe rânduri, că trebuie să învăţ din natură, am desprins câteva lecţii din istoria Legademei. Eşecurile sunt căile care mă ajută să devin mai bun. În jungle modernă, mă simt uneori singur, iată şansa unei lumi noi ce mi se poate deschide în viaţă. Într-o zi voi învăţa să fac lucruri pe care nu ma văzusem niciodată în stare să le fac. Iubirea Domnului mă ţine să nu cad. Dar într-o zi…o Legadema… înr-o zi, îmi voi muta bagajele într-un nou teritoriu.

Meditaţia săptămânii

Când răul este bun...
Un chinez bătrân, tăietor de lemne, trăia la graniţa cu Mongolia. Într-o zi,calul său preferat,o frumoasa iapă albă, sări gardul şi trecuse în mâinile duşmanului. Prietenii au venit să-l consoleze:,,Ne pare rău de calul tău...ce veste rea".
,,De unde ştiţi că e rea? S-ar putea să fie o veste bună" le răspunse el.
După o săptămână, în timp ce omul privea pe fereastră, a văzut că iapa sa, se întoarce alături de un armăsar alb. Prietenii îi erau entuziasmaţi de astă dată: ,,Ce cal frumos, ce veste bună!" Răspunsul i-a şocat:,,De unde ştiţi că e bună, s-ar putea să fie o veste rea".
A doua zi, singurul copil pe care-l avea, a încălecat frumosul armăsar. Acesta l-a aruncat jos, a căzut rău şi şi-a rupt piciorul. Din nou a fost vizitat de prietenii săi. Plini de compasiune i-au spus: ,, Ne pare tare rău, ce veste rea".
,,De unde ştiţi că e o veste rea. S-ar putea să fie o veste bună".
La o luna după acest eveniment a izbucnit războiul dintre China şi Mongolia. Armata chineză şi-a trimis oamenii să îi înroleze obligatoriu pe tineri. Toţi tinerii din zonă au murit, în afară de băiatul tăietorului de lemne care nu mersese la război din cauza piciorului rupt.
,,Vedeţi" le a zis omul. ,,Lucrurile pe care voi le -aţi considerat bune au fost, de fapt , rele, iar lucrurile care părusera rele au fost, în fapt, bune".
Să nu ne pripim niciodată în a da verdicte. Să nu desconsiderăm încercările din viaţa noastră. Să nu ne plângem de milă, şi mai ales, să nu-l învinovăţim pe Dumnezeu. Dacă vom rămâne credincioşi, vom putea privi înapoi cu recunoştinţă: ,,toate lucrurile lucrurile lucrează împreună spre binele celorce iubesc pe Dumnezeu..."