Hazlii...dar adevărate

Un poliţist merge pe un câmp să-şi dreseze câinele. Începe să strige: hoţul, hoţul! Câinele nu reacţionează. Din nou strigă: hoţul, hoţul! Câinele nu vede nici un hoţ pe câmp, aşa că nu are pe cine sări. Poliţistul strigă din nou: hoţul, hoţul! Derutat câinele sare pe el.

Un român sosit de puţin timp în America, se alătură unei echipe de muncitori de conaţionali, dar care erau de mai mult timp prin State. Lângă ei munceau şi o echipă de negrii americani, iar într-o pauză cei din echipă îl roagă pe omul nostru, să le aducă un cuţit de la vecinii de muncă. Merge, dar se întoarce supărat şi încurcat, fără nici un cuţit. Îl intreabă cum de nu a adus cuţitul. Le spune că negru l-a injurat şi a vrut să dea cu ceva după el.
-Păi ce le-ai spus de s-au supărat?
-Le-am spus frumos: give me your wife!
Doar un cuvânt a încurcat, knife cu wife.

Analizele şi soluţiile din cazul Mailat exclud Cerul

O vedem zi de zi pe stradă, la locul de muncă, în sălile de sport, pe stadioane, în şcoli, la televizor, etc. Suntem speriaţi de ea, deoarece violenţa atinge cote alarmante în societatea noastră, manifestându-se sub diverse forme.
Zilele acestea crima lui Mailat(fără viol, aşa cum au intoxicat ziarele din Peninsulă, prelute de ale noastre) a produs valuri de consternare, repulsie, iar din partea italienilor ameninţări, insulte şi răzbunare.
Am urmărit explicaţiile unor jurnalişti şi oameni de cultură a căror valoare este recunoscută, cu privire la fapta reprobabilă a lui Mailat. Unii dau vina pe sistemul judecătoresc şi pe clasa politică, deoarece în mod normal omul ar fi trebuit să se ,,răcorească”, iar crima nu se producea. Mulţi atrag atenţia, că românul nostru( vrem nu vrem, de-al nostru e) este rezultatul unei societăţi în care predomină sărăcia, lipsa educaţiei şi a civilizaţiei autentice. Italienii pe forumurile lor, dau vina pe sistemul comunist care a lăsat cicatrici de care românii nu se pot descotorosi. Editorialiştii români ţin cont de acest factor, iar Sorin Ioniţă(Evenimentul Zilei) arată că în urma acestui sistem, am rămas cu o caracteristică numită „descurcăreală”: „Viaţa n-are preţ, propriteatea publică e necunoscută, cărându-se tot ce nu e înşurubat în podea şi vandalizându-se restul.” Tot el arată, că Biserica e mai preocupată de ritual decât de moralizarea indivizilor.

Soluţiile date

Ioana Lupea arată că în faţa provocării, Europa se izbeşte de propriile limite descoperind că frustrările şi ura nu pot fi tratate de cuvintele politicoase. Doi demnitari pe nume Carlo Mosca (prefectul Romei) şi Adrian Cioroianu (ministrul de externe al României) ar răspunde cu aceeaşi monedă. Primul spune că trebuie luate „măsuri dure, pentru ca în faţa acestor animale , singura reacţie este una de maximă severitate”. Iar al doilea, Adrian Cioroianu îşi mărturisea public gândul că ar trebui cumpărat „un teren în deşertul egiptean, să-i plasăm acolo pe cei ce ne fac de râs”. Alte soluţii găsite prin diversele editoriale sunt: evaluarea politicilor de integrare privind sărăcia, lipsa de educaţie şi infracţionalitatea, precum şi reformarea clasei politice şi a educaţiei.
Se pare că niciunul nu vrea să înfigă securea la rădăcină, teama de a privi dincolo de explicaţile şi soluţiile omeneşti este prea mare. Dumnezeu nu intră în calcul, deoarece suntem prea maturi pentru aceasta, întoarcem spatele punctului de vedere divin, care identifică adevărata sursă a violenţei, dar şi soluţiile cu adevărat reformatoare. Ne place să râmânem orbi faţă de Cer.

Va urma...

Lumea de dincolo ne-a mai vorbit odată ( ultima parte)

Când mâinile se desprind...

Fiul este chemat la spital, deoarece tatăl lui era în comă. După câţiva zeci de kilometrii de mers cu maşina, ajunge la patul părintelui său. Deşi nu ştia dacă acesta îl aude, şi-a exprimat bucuria că deşi la bătrâneţe, a făcut pasul întoarcerii sale la Domnul. Îi vorbeşte în aceste clipe solemne, de speranţa revederii. Bătrânul dă semn că îl înţelege şi îi strânge mâna, dar nu se limitează numai la atât, ci încearcă să pună mâna fiului, în mâna soţiei pe care simte că o pierde. În acele momente dramatice, care-ţi rămân gravate în minte şi în inimă pe viaţă, mama şi fiul simt la un momentdat, că pierd mâna celui drag. Bătrânul plecase, iar ei nu mai puteau face nimic. O altă viaţă, atât de glorioasă, îl aştepta. Pastorul Vladimir Pustan, unul din protagoniştii şi povestitorul acestei întâmplări, a arătat dramatismul despărţirii de cei dragi, şi faptul ca mâinile fiecăruia se vor desprinde la un momentdat, plecând într-un loc unde accesul celorlalţi este interzis.
Ultimile gânduri ale lui Octavian Paler, cunoscutul eseist, jurnalist şi prozator român,care a încetat anul trecut din viaţă, sunt de pe patul de spital,unde acesta a avut premoniţia morţii sale.
Iată ce scrie în jurnalul său în ultimile zile din viaţă: ,, Am fost adus ieri, duminica 22 aprilie, cu Salvarea la Spitalul Municipal, din cauza ca, pe un fond de raceala si in urma unui puseu de tensiune, am facut un edem pulmonar. De ieri, stau intepenit in pat, sub perfuzii si cu masca de oxigen pe fata. (...) Vad cerul prin fereastra rezervei. Nori anemici se taraie pe cerul primaverii. De afara, se aude sirena unei Salvari.
(...) Si e o primavara afara care-mi pare prin lumina ei glorioasa si prin cerul ei usor neurastenic aproape o ironie.
28 aprilie
Ma simt ca intr-o barca, singur, pe un lac necunoscut, dus de curenti din ce in ce mai departe de mal. Chiar daca as striga ajutor nu m-ar auzi nimeni. (...)
Transcriu din Maeterlinck: „N-ar exista morti daca n-ar exista cimitire”.
(...) Duc, cand sunt treaz, un mic infern. Amintirea anilor in care nu-mi pasa ca timpul trecea. Dar, probabil, a spune intreg adevarul despre tine e cu neputinta.
29 aprilie (duminica)
Orice cuvinte as folosi pentru a exprima pustiul duminicilor mele, tot prost le-as folosi”. Maestrul Paler a cunoscut şi dânsul, singurătatea mâinii care se desprinde.
Experţii de la NASA au putut observa deosebirea dintre ce înseamnă a fi creştin si necreştin. În urma dezastrului din 28n ianuarie 1986 a navetei Challanger, au desfăcut cutia neagră. În zecile de secunde de la decolare, şi până la prăbuşire, când membrii echipajului şi-au dat seama de iminenţa dezastrului, ei au reacţionat atât de diferit. Majoritatea echipajului a început să înjure, şi să apostrofeze pe cei de la NASA, spre deosebire de acea membră a echipajului care era creştină. Ea şi-a încredinţat viaţa ei şi a familiei în Mâna Domnului, recitând de asemenea din Psalmul 23.
Ce mult contează, să-l cunoşti pe Hristos. Au fost oameni care au trăit singuri multă vreme, au fost oameni care au suferit mult timp, şi poate mulţi dintre ei au fost abandonaţi. Doar cei care-l cunosc pe Hristos, nu mor niciodată singuri.

Tu ce vei face, când mainile se vor desprinde…?

Închinare prin rugăciune (partea a doua)

Elemente ale inchinării:jertfe,altar,Cortul Întâlnirii,Templul,preoţii.
Jertfele: Mă alătur ideii care indică prima jertfă, ca fiind omorârea animalelor, cu care au fost îmbrăcaţi Adam şi Eva. Atunci au înteles pentru primadată oamenii ce înseamnă păcat, când au văzut sânge şi moarte pentru ca ei să trăiască..Cu excepţia jertfelor naţionale, înjunghierea era efectuată de închinător,care punea mâinile, sau în perioada biblică este mai probabil că îşi punea numai o mână( Numeri 27:18) Închinătorul care aducea jertfa era conştient de faptul că el ar merita moartea pentru propriul său păcat, dar că era înlocuit prin jertfa adusă( Levetic 17: 11)
Cortul Întâlnirii, Templul, Preoţii: Ritualul jertfelor gravita în jurul Cortului Întâlnirii, iar mai târziu a Templului, preoţii având un rol decisiv în mânuirea jertfelor, în funcţie de ocazia, sau tipul de jertfă.Semnificativ era mesajul Perdelei, care despărţea ,,Locul Sfânt” de cel ,,Prea Sfânt”.Credinciosul era înfruntat de acest mesaj: ,, dacă nu ai păcat, treci dincolo!” Iar răspunsul era doar tăcere...
Închinarea în Noul Testament
Adevărata închinare are loc în duh şi în adevăr(Ioan 4:23),şi ea poate avea loc pe baza jertfei pe cruce a lui Iisus Hristos(Evrei 9). Hristos a fost acel care a intrat în ,, Sfânta Sfintelor”atât ca preot, cât şi ca jertfă. Perdeaua s-a rupt, semn că toţi cei ce cred în El, au acces înaintea lui Dumnezeu.

Scopul închinării prin rugăciune
Scopul închinării este de a te menţine concentrat/focalizat spre/cu/pentru Dumnezeu.
Cum poţi împlini scopul închinării?
Închinarea înseamnă atitudine. Iar această atitudine trebuie să fie una corectă si este în legătură cu cunoaşterea ta faţă de Dumnezeu. Într-o biserică din sudul ţării, un frate a mulţumit lui Dumnezeu pentru că a lucrat în viaţa fetei lor bolnave de cancer. Completarea însă a fost uluitoare: ,, de aceasta depeindea, rămânerea mea şi a soţiei la credinţă”.