AL 13-LEA CEAS - Despre idolatria de fiecare zi

„La urma urmei, suntem oameni cu o gândire modernă şi ştiinţifică, trăitori în mileniul al III-lea. Nu credem în superstiţie, în vrăjitorie sau în intervenţia directă a unei surse divine nevăzute.” Aşa descrie un jurnalist de la Chicago Tribune, generaţia de azi. Deşi descrierea lui poate reflecta condiţia unei elite, realitatea omului de rând este cu totul alta.
Marea masă de oameni îşi presară existenţa cu firimituri de supranatural, paranormal sau ocult, îmbrăcate în haina superstiţiilor zilnice sau a lecturării regulate a horoscopului. De la vecinul de scară iubitor de manele până la fotbalistul fără carte sau starul semidoct ce apare obositor de des pe micul ecran, toţi urmează cu fidelitate ori nepăsare forjată aceeaşi cale ciudată marcată de credinţa în noroc, teama de 13 sau ocolirea pisicii negre în toi de noapte.
Alina Tapi, făcând un comentarui competent asupra superstiţiilor (http://www.curierulnational.ro/) remarcă următoarele: „Oamenii par că au nevoie de ceva sau de cineva pe care sa-l învinovăţească în cazul în care în viaţa lor se întâmplă ceva neplăcut... Poate că acest lucru se îmtâmplă pentru că oamenilor le place să creadă că, în cazul în care li se întâmplă ceva bun, acest lucru li se datorează lor sau acel lucru s-a întâmplat pentru că merită. În schimb, dacă se întâmplă ceva rău, oamenii obişnuiesc să nu dea vina pe propria persoană.” Aşadar, vestea rea pe care o primesc mai degrabă o pun pe seama trecerii pe sub o scară decât pe spinarea propriei iresponsabilităţi.
Atât este de vastă această moştenire a tradiţiilor superstiţioase şi oculte încât multe sunt practicate azi fără măcar a fi identificate ca atare. Până şi simplul răspuns God Bless You ca replică la un strănut este urmarea unei superstiţii din Evul Mediu conform căreia un demon poate intra într-o persoană atunci când aceasta strănută, însă este împiedicat dacă altcineva apelează imediat la numele lui Dumnezeu. Deşi în aparenţă reprezintă amănuntele nebăgate în seamă ale vieţii de zi cu zi, superstiţiile reflectă ignoranţa, starea de idolatrie şi destinul etern al celui ce le practică. Adică, sunt ca un far ce pune în lumină prostia omului, pagânismul trăit de el şi focul ce-l aşteaptă în urma acestor încercări disperate dar eronate de a fugi de urgia lui anticipată în necazurile pământeşti.

Frica de 13
De departe cea mai practicată superstiţie, frica de ghinon adusă ce cifra 13 are rădicini îndepărtate în timp şi cunoaşte o răspândire universală.
Identificarea originii acestei superstiţii atinge dimensiunea mitologică a banchetului organizat la Valhalla. La ospăţ au fost invitaţi doisprezece zei. Loki, Cel Rău, fiind exclus de pe lista de invitaţi, îşi face apariţia la petrecere crescând numărul participanţilor la 13. Conform caracterului său, al 13-lea zeu l-a instigat pe Hod, zeul orb al iernii impotriva lui Balder cel Bun pe care l-a ucis. Moartea celui mai iubit dintre zei a adus multă jale în Valhalla. De aici şi morala superstiţioasă că 13 oameni la o masă reprezintă ghinion clar. Astfel, generalizat, numarul 13 cu asocieri în toate domeniile vieţii este purtător de ghinion.
Oare asemenea obiceiuri extrase din păgânism sunt doar simple tradiţii dezbrăcate de implicaţiile lor oculte fiind secularizate de către modernitate şi postmodernitate, sau deşi banalizate azi îşi menţin totuşi încărcătura spirituală, afectând astfel sufletele neştiutorilor practicanţi?



Banala idolatrie
Observatorii străvechi ai superstiţiilor, precum Cicero, le defineau ca pe o stare de teroare în faţa divinităţii. Observatorii de azi le identifică cu starea de teamă în faţa necunoscutului. Astfel, prin comparaţie, superstiţiile de azi ca şi cele de odinioară sunt practici izvorâte din atitudini similare (teroare, teamă), cu forma şi conţinut păgân, insă doar cu obiectul (cauza) acţiunii diferită. Oare simpla schimbare a cauzei, din frica de zei (trecut) în teama de necunoscut (prezent) înseamnă şi laicizarea superstiţiei? Sau mai degrabă ar trebui considerată o reorientare idolatră?
Verdictul biblic la aceste nelămuriri este, pe cât de simplu, pe atât de profund, şi anume, că dragostea lui Dumnezeu alungă frica de orice fel şi că singura frică permisă este atitudinea temătoare de Dumnezeul sfânt care urăşte păcatul. Aşadar, nu mai e loc de superstiţii, iar cine, totuşi, persistă în ele îl exclude pe Dumnezeu, aceasta fiind pură idolatrie.

Dincolo de al 12-lea ceas
Interesantă trecere de la o practică banală la crunta idolatrie. Dar ce are aceasta de a face cu eternitatea? Ei bine, legatura e strânsă ca un nod de nedesfăcut. Frica de ghinion este implicit închinare în faţa reuşitei, a „idolului succesului”, la fel de bine cum teama de zeu presupune ofrandă sau închinare înaintea idolului făurit de mâna sau de imaginaţia omenească. Orice închinare (fie ea numită teamă sau oricum) ce are alt obiect în afară de Dumnezeu are ca efect despărţirea şi sfidarea Dumnezeului ce oferă şi aşteaptă exclusivitate. Aşa cum prezentul determină viitorul, prezentul repetat (în obiceiuri păgâne, idolatre, banale superstiţii) determină un viitor repetat...la infinit, adică eternitatea. În acest caz al 13-lea ceas aduce ghinionul...cu coasa-n spate....si ce ghinion!

Publicat de Dinu Burzo(Cluj Napoca) http://dinuburzo.blogspot.com

Mi-e dor...

Mi-e dor de cântul unui greieraş, fie el si răguşit de asta dată
Mi-e dor de un vânt de seară cu miros de praf si flori
Mi-e dor de un val ce se izbeşte furios în ţărmul tare şi stâncos şi.... îndepărtat
Mi-e dor de un deal stâncos şi plin de spini sălbatici
Mi-e dor de un nor mare, alb, ce rămânea pitic şi singur sub mine, un simplu călător, închis în pasărea de fier
Mi-e dor de un chiot de copil ce răsuna cu ani în urmă pe uliţa din satul meu acum pustie
Mi-e dor de câmpul plin de flori, legănate în bătaia unui vânt, acum milos şi în armonia unui glas de ciocârlie
Mi-e dor de pârtia plină de copii şi oameni din ziua aceea cam geroasă
Mi-e dor de ploaia rece acum de toamnă, ce m-a lăsat ud şi zgribulind pe câmpul plin de bălţi şi ceată
Mi-e dor de liniştea lacului ce ascundea în el milioane de vieţuitoare
Mi-e dor, mi-e dor şi simt aşa...... ceva mă doare...
Mi-e dor de anii ce-au trecut, de luni, de zile, de nopţi trecute toate-n goana, ca o furtună dezlănţuită, ca un tren fugind prin gara părăsită

Iar de-mi va fi dată înc-o zi, o noapte, o lună, un an sau un cot de viaţă, promit că am să strâng mai mult în inima mea pustie parcă şi de astă dată. Să strâng, să dau, să rabd şi să iubesc mai mult si să m-apropiu de Tine Scumpe Tată.
Emil Burdeţiu ( Cluj Napoca)

Vrei sa te mariti cu mine?

Joi seara impreuna cu 3 colegi si un bun prieten de-al nostru, ne-am dus la capela baptista. Atmosfera era studenteasca, tinereasca si chiar calduroasa.
Pastorul cel tanar care conduce studentii in inchinare, cu fata lui inocenta si zambitoare, a reusit in cele din urma sa dea o coloratura spirituala slujbei.
Dupa timpul de lauda si inchinare, devenit deja clasic in slujbele de tineret fie ele baptiste ori penticostale, a urmat timpul, la fel de clasic, in care fiecare si-a adus aportul la inchinare: unii au cantat, altii au recitat, apoi… unul a fost anuntat cu “ceva de spus”.
“Stiti, mie imi place sa fiu in centrul atentiei… simt ca am emotii… pot sa-mi dau geaca jos?…. ăăăă… as vrea sa va spun ceva. Il iubesc pe Domnul si… nu doar pe Domnul, ci sunt indragostit de o fata… creata de acolo din spate…”
Si, cum era de asteptat, totii ochii s-au indreptat catre “creata din spate”. Ea, fiindca nu avea aceiasi vie dorinta sa fie asemeni prietenului ei [adica in centrul atentiei], nu mai statea pe banca, ci s-a pus jos, in fata bancii… de emotii
Apoi, el o cheama in fata. Ii spune ca o iubeste si ca vrea sa se insore cu ea. Evident, ea plina de emotii si cu mainile pe fata, ii spune marele “DA” dupa care … el ii da inelul, apoi… pecetluieste pactul cu un mic sarut… chiar 2 sau 3.
Evenimentul a constituit o premiera absoluta pentru mine si colegii mei. Daniel a fost prea putin placut surprins de eveniment. Celalalt Daniel a declarat ca a vrut doar “sa se bage in seama”. Oricum, aceasta a fost prima cerere in casatorie intr-un serviciu de biserica si primul sarut intr-o slujba bisericeasca [pe care l-am vazut live, ca… asa.. la TV, prin filme, am mai vazut, dar ei erau in fata preotului, la altar].
Acum, mi-ar placea sa aflu parerea voastra despre acest eveniment.
1. Este acceptabil asa ceva in biserica?
2. Pana unde se poate merge intr-un serviciu divin?
3. Este cererea in casatorie o chestiune publica sau una care trebuie sa se desfasoare intr-un cadru mai restrans?
4. E voie sa ne « pupam » prietena in biserica?
[Le-am numerotat, ca sa scrie fiecare cand raspunde si numarul intrebarii, spre a ne fi mai usoara comunicarea].
Mihai Chirigut( Baia Mare) www.pasi.ro

Săptamâna de blogolizare...

M-am inspirat şi eu de la metoda săptămânii de evanghelizare.Aşa că, în fiecare zi unul din invitaţi va avea câte un articol la mine pe blog.Nu voi da nici un fel de date biografice despre ei, ci doar numele, localitatea în care ei trăiesc, şi site ul pe care-l au, dacă au aşa ceva. În rest, de mâine începe ,, Săptămâna de blogolizare". Vă aştept cu drag!

Billy Graham, Charles Templeton, şi puterea unei decizii

Primul s-a născut în 7 noiembrie 1918, al doilea s-a născut în 7 octombrie 1915. Amândoi s-au convertit la creştinism. Unul s-a întors la Dumnezeu la vârsta de 16 ani, în urma lucrării de evanghelizare a unui evanghelist ambulant, pe nume Mordecai Ham, celălalt la 21 de ani pe când lucra ca reporter la Ziarul Globe din Toronto. Întors acasa după o noapte de distracţii într-o speluncă de striptease, a fost copleşit de propria-I murdărie, astfel că a îngenuncheat lângă pat, în întuneric. A mărturisit că a fost invadat de un sentiment de vinovăţie asemeni unei păture negre ce a căzut peste el, ca apoi după ce a implorat Numele Domnului, a simţit cum greutatea aceea mare se ridica de deasupra lui, iar o fericire radiantă i-a copleşit întreaga fiinţă. S-au întâlnit în 1945 la un miting al organizaţiei ,, Tineretul pentru Hristos.” Billy Graham era pe atunci pastor al bisericii First Baptist Church din Western Springs Ilinois, iar Charles Templeton păstorea o biserică în plină creştere, pe nume Avenue Road Church din Toronto, fiind vicepreşedinte al fundaţiei ,,Tineretul pentru Hristos”, iar la sfârşitul anului 1946 ,,Asociaţia Naţională Evanghelică” l-a enumerate într-o listă a celor mai folosiţi oameni de Dumnezeu din timpul respectiv. Billy Graham absolvise Wheton College, dar şi Institutul Biblic din Florida. Iar Charles Templeton a început în 1948 Princeton Theological Seminary. Au fost parteneri de turneu în Europa şi în Statele Unite, devenind prieteni de nedespărţit. Ziarele şi revistele din vremea aceea, îşi informau cititorii că numărul convertiţilor în urma evanghelizărilor lor, erau de 150 pe seară. În Eansville, Indiana, numărul de participanţi din localitate s-a ridicat la 91000, în condiţiile în care populaţia oraşului era de 128000 de oameni. Frecvenţa bisericilor din oraş a crescut cu 17%. Însă cu toate acestea Templeton, care la vremea implicării în slujire nu avuse o educaţie teologică solidă, a început să fie tot mai ros de îndoieli. El i-a mărturisit lui Lee Strobel că momentul determinant al pierderii credinţei sale, a fost atunci când a văzut o fotografie în Revista ,, Life”, cu o negresă din Nordul Africii, care îşi ţinea copilul mort în braţe, privind în sus cu o expresie nefericită. Atunci înlăuntrul inimii sale s-a ridicat acest semn de întrebare: ,, Este posibil să crezi că există un Creator iubitor şi grijuliu, când tot de ce avea nevoie femeia aceasta era puţină ploaie?” O altă îndoială a fost cu privire la relatarea Genesei despre creaţie. Nu credea în istoricitatea Bibliei. Templeton a încercat să-l atragă pe Billy Graham de partea sa spunându-i că este înapoiat, şi că oamenii nu mai cred în inspiraţia divină a Bibliei. Graham a recunoscut cu privire la acele lupte, următoarele: ,, Dacă nu m-am îndoit de-a dreptul, cu siguranţă că am fost tulburat.” Era chiar înaintea Cruciadei din Los Angeles din 1949, evenimentul care avea să pecetluiască drumul chemării de evanghelist mondial. Evangelistul secolului XX. Dar înainte de acest eveniment, în mijlocul frământărilor sale, Billy Graham se plimba prin Munţii San Bernardino cu o Biblie în mâna, a căzut în genunchi, şi în ciuda îndoielilor sale a mărturisit: ,, Tată, voi accepta Biblia ca fiind Cuvântul tău-prin credinţă.”
De atunci drumurile lor s-au despărţit. Billy Graham a fost recunoscut ca cel mai mare evangelist din vremea sa, ca un model de conduită şi de integritate, şi de asemenea ca un confident spiritual şi sfătuitor al mai multor preşedinţi de la Casa Albă. Templeton a urmat cariera de politician, om de televiziune, şi scriitor printre altele. A fost recunoscut ca unul dintre cei mai mari agnostici prin cărţile sale îndreptate împotriva lui Dumnezeu, şi a Bibliei.
M-a emoţionat însă o paralelă pe care Lee Strobel o face cu privire la acelaşi moment de timp, undeva spre apusul vieţii lor. Billy Graham avea 80 de ani, luptându-se cu boala Parkinson, şi vorbea la domul RCA din Indianopolis. Era acelaşi mesaj pe care îl predica de 50 de ani. Despre păcat, singurătate, dorinţa de a fi iubit, dar şi posibilitatea întâlnirii şi trăirii cu Hristos. La sfârşit când a făcut chemarea, puhoi de oameni au venit în faţă pentru a-l primi pe Hristos. În timp ce Templeton îşi scrise ultima carte cu tilu : ,, Adio Dumnezeu: motivele pentru care resping credinţa creştină”, el suferea de boala Alzeihmer, o boală devastatoare ce afectează în primul rând memoria. Când a fost întrebat de către Strobel despre Iisus, el a recunoscut că acesta a fost cel mai mare om care a trăit vreodată. Iar apoi în mod surprinzător şi-a luat interlocuitorul pe nepusă masă, printr-un moment de totală vulnerabilitate atunci când ochii i s-au umplut de lacrimi: ,, Şi dacă pot să mă exprim aşa, a spus el, şi vocea a început să i se frângă, mi-e ...dor ... de El!” Iar apoi a încercat să treacă peste cele întâmplate, ca şi cum acel moment de sinceritate nu s-ar fi produs niciodată.
Doi oameni, doi prieteni, doi slujitori ai Lui Dumnezeu, două decizii, şi două destine. Nu ştiu care este răscrucea ta, dar ştiu care este puterea deciziei tale, şi înspre cine ar trebui să se îndrepte ea.

Josh McDowell vine în România

Cunoscutul apologet crestin, Josh McDowell, vine in acest an in Romania. Vizita se pare va avea loc in aprilie pentru o perioada de cinci zile si va cuprinde vizite in mai multe orase si un program de conferinte la detaliile carora inca se lucreaza. Se discuta de asemenea si despre o primire la presedintele Traian Basescu si premierul Calin Popescu Tariceanu.

Posted by ioska http://ioska.blogspot.com

Aş vrea să cumpăr de 2 lei credinţă

Pastorul adventist Nicolae Butoi a tradus târguiala unei persoane cu Dumnezeu. Ea sună cam aşa, şi cred că fiecare ne putem regăsi cu astfel de atitudini:
Aş vrea să cumpăr de 2 lei credinţă. Să nu fie mai multă, ca să nu-mi explodeze sufletul. Numai aşa cum ar fi o cană de lapte călduţă.Cum ar fi un pui de somn de dupămasă. Nu-mi trebuie din partea lui Dumnezeu, atât de multă credinţă cum ar fi sa mă facă să iubesc pe un negru, sau să mă facă să scot sfecle cu emigranţii.Nu până acolo.
Vreau să am extaz, dar nu transformarea caracterului meu. Vreu mai degrabă să rămân în mediul meu, să fiu lăsat în pace, şi să nu trebuiască să mă confrunt cu realităţile. Aş vrea de 2 lei credinţă, dar nu mai mult de atât...

Şi tu Iosif...? Şi tu Petrică...?

Două personalităţi baptiste, dar de asemenea două vârfuri de lance ale lumii evanghelice, au fost în centrul acuzaţiilor legate de colaborarea cu Securitatea. Atât Iosif Ţon, cât şi Petru Dugulescu au fost portdrapele în Rezistenţă. Am aflat atât de la dânşii, cât şi de la alţii, cum au fost vânaţi şi bătuţi de Securitate. Însă pentru anumiţi lideri creştini influenti, scoaterea dosarelor la lumină a fost prilejul potrivit pentru a regla nişte conturi. Mulţi dintre noi însă, care nu avem de-a face cu acele culise bisericeşti, nu ne-am putut înabuşi întrebările să ţâşnească asemenea unui izvor din inima stâncii: ,, Chiar voi...? Voi cu care ne-am mândrit atâta timp? Voi, cu a căror cuvinte ne-am hrănit atâta timp...? Chiar voi... pe care v-am luat drept modele?”
Deşi multe voci au condamnat aceste deconspirări, numai Dumnezeu ştie motivaţiile unora, sau altora. Celor pro, sau contra. Eu am fost de acord cu explicatia unui blogger, că la fel cum Dumnezeu a găsit de bine să nu cosmetizeze viaţa slujitorilor săi din timpurile biblice, tot aşa adevărul nu trebuie băgat sub preş nici acum.
Ca o rază de lumină slobozită atunci când se trag storurile, sau ca un foc emanând căldură în crivăţul cânesc, mi s-a revelat în toate aceste discuţii, Acel Dumnezeu al harului. Este Dumnezeul Bibliei, care îl schimbă pe un mincinos numit Iacov, dându-i identitatea nouă de Israel. Acest Dumnezeu îl ia pe prinţul Moise, un bărbat iute la mânie, cu o crimă la activ, îl inscrie în şcoala sa, ca apoi să înfăptuiască prin el, minuni care întrec orice imaginaţie. O femeie este transformată dintr-o prostituată într-o eroină a credinţei. Numele ei este Rahav. Dumnezeul harului este acel care ridică moralul unui Ilie însingurat, şi cu gânduri sinucigaşe, ca apoi să-l trimită într-o nouă lucrare. Este Dumnezeul care face din trădătorul Petru, un apostol al Învierii. Iar lista ar putea continua.
Daţi-mi voie să afirm pe baza gândirii mele limitate de om, că atât Iosif Ţon, cât şi Petru Dugulescu, sunt exemple grăitoare ale harului. Primul a colaborat cu Securitatea în timpul celor şapte ani cât a părăsit Biserica, al doilea la începutul slujbei de pastor. Dar s-au întors. Au plătit un preţ greu pe timpul comunismului, deoarece au încetat colaborarea cu Securitatea, şi poate şi mai greu acum când trecutul le este răscolit în public. Ca şi cu atâţia oameni ai Bibliei, deşi i-a primit, i-a folosit în lucrare, totuşi acest Dumnezeu al harului, nu i-a scutit de anume consecinţe cauzate de faptele lor.
Noi astăzi nu mai suntem ameninţaţi de Securitate. Dar minciuna, mândria, bârfa, falsurile, comploturile, beţia, banii murdari, curvia, pornografia, ura există. Poate peste câţiva ani se vor scoate la lumină dosarele noastre. Orice am fi făcut nu este altă şansă decât aceea de a ne întoarce la Dumnezeul harului, iar apoi să plătim preţul.

Mergi înainte (final)

3. Mergi înainte în ciuda bolii tale. În ultimul timp m-am gândit mereu la această femeie, care nu s-a lăsat intimidată de boala ei. I se spune femeia gârbovă. Ea mergea la Sinagogă în ciuda dispreţului celorlalţi, in ciuda durerilor şi a necazurilor ei. A ştiut că în afara lui Dumnezeu nu există şansă. Nu ştiu boala ta, dar cea mai greşită soluţie pe care ai putea-o alege ar fi izolarea de biserica Domnului, şi autocompătimirea.

4. Mergi înainte în ciuda provocărilor din viaţa ta. Această provocare poate fi cu privire la cariera ta, locul de muncă, dorinţa ca cel drag să se întoarcă la Domnul, sau poate fi vorba de chemarea dată de Domnul ţie. Aş vrea să te încurajez, ducându-te cu gândul la Zidurile Ierihonului. Cum am fi fost noi dacă eram parte a coloanei care trebuia să înconjoare zidurile Ierihonului. Precis ne întrebam : ,,dar dacă rămânem de fraieri? Oare ce părere au ăştia de pe ziduri cu privire la noi? Dar dacă totul e degeaba?” Eu aş fi vrut măcar o piatră să se clatine. Măcar un semn în timpul înconjurărilor. Dar nimic. Dar în a şaptea zi, a şaptea oară din a şaptea zi, zidurile de nemişcat ale Ierihonului s-au prăbuşit ca nişte piese de domino, în faţa Cuvântului Gurii Sale. De aceea, mergi înainte în ciuda provocărilor din viaţa ta.

David Jeremiah povesteşte un eveniment care a impresionat o lume întreagă, în timpul Jocurilor Olimpice de Vară din Barcelona în anul 1992. După ce s-a terminat cursa de 400 metri bărbaţi, privirile multora s-au îndreptat dinspre câştigători înspre un alergător britanic pe nume Derek Redmond. Din cauza unei rupturi la tendonul de la genunchi s-a prăbuşit pe pistă, la mijlocul cursei. Oficialii competiţiei au vrut să-l ajute să iasă de pe pistă, însă cu obrazul plin de lacrimi, el i-a dat la o parte. Atunci majoritatea celor care priveau au înţeles ce voia să facă, avea de gând să termine cursa, însă durerea a fost aşa de mare încât îi era imposibil din punct de vedere fizic să continue. Atunci un om în vârstă, ignorând regulile, a trecut prin cordonul de oameni din jurul pistei… Derek şi-a aşezat braţul pe umărul bărbatului. Nu era un oficial care încerca să-l scoată pe Derek de pe pistă, ci voia să ajute un atlet curajos şi plin de hotărâre să termine cursa. Omul acela era tatăl lui.
Mai mult decât un tată, sau decât oricare altă persoană, Dumnezeu vrea să te ajute să duci cu bine cursa vieţii tale şi să obţii „cununa neveştejită a slavei”. Aşa că nu renunţa şi mergi înainte!

Mergi înainte! (partea a patra)

Mergi înainte în ciuda obstacolelor din calea ta


,, Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte.”

1. Dacă am avea acces în ,,Istoria vieţilor ratate”, am descoperi că oameni cu mari perspective s-au oprit la această barieră. Spitelele de nebuni, crâşmele, bisericile, şi familiile noatre sunt mărturie cu privire la aceşti oameni care au rămas la Barieră. Numele ei este Vinovătia. Am citit o întâmplare despre un bărbat care zăcea în spital fără ca medicii să-i descopere cauza bolii sale. Atunci în disperare de cauză a fost chemat Capelanul spitalului. El s-a oferit să-i dea Împărtăşania. Însă omul a refuzat, mărturisind că se simte vinovat. S-a frânt mai apoi, dând la iveală păcatele sale ascunse. Capelanul i-a citat acele versete care vorbesc despre iertarea celui carese mărturiseşte. După câteva zile, bolnavul era un alt om. Duhovnicul său a spus că erau păcate ale unui om obişnuit. Însă purtându-şi propria vină, omul nu a mai putut progresa. Ce minunată estze Biblia, prin faptul că ne arată atâţia oameni vinovaţi cărora li s-a mai dat o şansă, sau poate mai multe. Păcatul nostru cel mai mare nu este nici beţia, nici crima, nici ţigara, nici curvia, nici mândria, ci Neîntoarcerea, la Cel ce a murit pentru păcatele noastre.

2. Alte vieţi au fost ruinate de Neiertarea celuiluilalt. Îi multumim lui Dumnezeu pentru Iosif. Nedreptăţile la care a fost supus el, ne-ar fi facut peri albi, zile negre, ne-ar fi dat insomnii, poate unii dintre noi, mai slabi de inimă, ne-am fi pus laţul la gât. Nu şi Iosif. A fost vândut ca marfa de la tejghea, a fost aruncat în temniţă pentru binele făcut, a fost invidiat şi urât de proprii lui fraţi, a fost uitat de cei pe care i-a ajutat în vreme de nevoie. Răspunsul lui la toate cestea? ,,Iosif a pus întâiului născut numele Manase (Uitare); "căci", a zis el, "Dumnezeu m-a făcut să uit toate necazurile mele şi toată casa tatălui meu."
Şi celui de al doilea i-a pus numele Efraim (Rodire); "căci", a zis el, "Dumnezeu m-a făcut roditor în ţara întristării mele." Nu poţi merge înainte, dacă nu alegi iertarea, dacă nu alegi să ieşi din închisoarea propriilor resentimente.