ITP a trecut ultimul hop

In 30 septembrie Camera Deputatilor a votat proiectul de lege care privea acreditarea Institutului Penticostal Bucuresti. Eforturile titanice ale unor oameni inimosi, si dedicati lucrarii lui Dumnezeu din domeniul academic, mai aveau de trecut inca un hop. Votul presedintelui. Luni, 20 octombrie, preşedintele României, Traian Băsescu, a promulgat Legea 564/2007, privind înfiinţarea Institutului Teologic Penticostal din municipiul Bucureşti.Mai urmeaza publicarea in Monitorul Oficial al Romaniei, dar aceasta este confirmarea legala a deciziilor care au fost deja luate de catre Forurile acreditate ale statului.

A fost un succes castigat cu sudoare , si o batalie de uzura. Iata ca Dumnezeu a dat biruinta, aratandu-si inca o data credinciosia Lui.

Atatea generatii de studenti au visat, ca vor spune: suntem acreditati. Tanjeau dupa reducerea de 50% de la transportul public, si pentru reducerea de la CFR, dar mai presus de toate, era dorinta de a da licenta cu ai ,, nostrii". Nu pentru ca vor fi mai putin exigenti, ci pentru ca studentii vor fi tratati cu demnitate.Deasemenea, era dorinta de a fi recunoscuta munca academica, a unei institutii care s-a luptat pentru ridicarea standardelor educationale.

Ca unul dintre cei care am visat o astfel de zi, dar n-am prins-o, ma bucur totusi pentru studentii care vor beneficia de acreditare, si ma bucur in mod special, pentru succesul cadrelor universitare de la ITP.

Felicitari, si succes in activitate!

Statutul femeii

Anul 605 î.Hr.

Exilul [sau deportarea în Babilon].

Apare Sinagoga. Pentru ca serviciul să poată începe, era nevoie de minim 10 bărbaţi. Femeile nu erau luate în seamă la numărătoare… ele nu aveau nici un cuvânt de spus în deciziile care erau luate. Apoi, dacă bărbatul găsea ceva neplăcut la soţia lui, putea să divorţeze fără probleme.

Încă de când se năşteau, începea un nesfârşit lanţ de umilinţe. De la tristeţea părinţilor că în loc de un băiat, copilul ce tocmai a venit pe lume era fată, până la dispreţul societăţii pe care urma să-l guste mai târziu, din plin, mai ales dacă nu putea să aibă copii, femeia ducea o viaţă grea [vezi conflictul dintre Ana şi Penina – 1 Sam. cap. 1].


Anul 4 î.Hr.

Bărbatul:

“Îţi mulţumesc Doamne că nu sunt păgân ci israelit, că nu m-ai făcut să mă nasc femeie şi nici rob.”

Toţi indivizii de sex masculin erau învăţaţi să rostească aceste 3 motive de mulţumire în fiecare zi. Aşa se rugau cei din vremea Domnului Isus… Nu este deloc greu de presupus ce statut “privilegiat” aveau femeile în societatea de atunci.


Anul 2006 d.Hr.

Revista germană Spiegel: De ce este nevoie ca Biblia, după atâtea secole, să devină echitabilă?

Claudia Janssen: “Tema echităţii este firul roşu al Bibliei. Acestei atitudini i se opun tendinţele antifeministe şi antiiudaice care s-au adăugat în cursul secolelor din ce în ce mai mult.”

Pare corect ce spune Claudia Janssen, nu? La prima vedere da, dar contextul în care spune ea ceea ce spune, nu este deloc unul măgulitor pentru creştinism. După aproximativ 1900 de ani de la încheierea ultimei cărţi ce împlineşte Canonul [sau Biblia], un grup de aproximativ 50 de persoane, timp de 5 ani, susţinut de donaţii de peste 400.000 de euro, s-a hotărât să “ne deschidă mintea” şi astfel a maltratat traducerea originală a Bibliei, înlocuind câţiva dintre termenii de bază. Astfel, Dumnezeu nu mai este Domnul, ci “Eterna” şi “Cea Vie” sau, mai simplu, “Tu”. Domnul ar merge spre masculin, iar să spui că Dumnezeu e la masculin, ar fi o mare discriminare. Astfel, pasajul din Evanghelia după Luca, unde suntem învăţaţi de Domnul cum să ne rugăm, ar suna cam aşa:

“Aşa deci să vă rugaţi: Tu, Dumnezeu, ne eşti Tată şi Mamă în cer, numele Tău fie sfinţit. Lumea Ta echitabilă vie. Voinţa Ta facă-se în cer, ca şi pe pământ.” [Luca 11:2]

Ediţia online de la EVZ înregistrează 114 reacţii venite din partea cititorilor. Majoritatea sunt reacţii foarte dure la adresa acestei traduceri, semn că poporul român mai are un strop de creştinism [ori poate doar conservatorism] în el.


De la femeia aflată în marginea societăţii, care nu avea voie să studieze Tora într-o şcoală rabinică şi femeia care îşi face o traducere nediscriminatorie a Scripturii, s-au scurs câteva mii de ani în clepsidra istoriei şi s-a trecut dintr-o extremă în alta. De la femeia care îşi învaţă copiii acasă şi căreia nici prin gând nu-i trecea să se ridice în Sinagogă ori în Templu şi să aducă învăţătură, până la femeia predicator s-a parcurs o distanţă mare. Istoria însă, a consemnat toţi aceşti paşi, dar mai mult decât istoria, i-a consemnat Dumnezeu.

Văzând această involuţie [sau evoluţie cum o numesc feminiştii] te întrebi care-i calea cea bună? E bine cum este acum, ori era bine cum a fost înainte de era noastră?


Factorul de echilibru

Anul 75 d.Hr.

Evanghelistul Luca, doctorul preaiubit de Pavel, se hotărăşte să-i scrie lui Teofil o istorie a vieţii lui Isus. Una dintre temele de bază ale scrierilor sale este atitudinea faţă de familie şi femei. Astfel, din teologia lucanică se desprind câteva idei care reglementează statutul femeii.

Atitudinea faţă de femei este una cât se poate de deschisă, pentru că mântuirea este universală, nu doar pentru bărbaţi. Luca inserează cuvinte de apreciere şi laudă

pentru Fecioara Maria [Lc. 1:26-56], pentru Elisabeta [Lc. 1:5-7], pentru prorociţa Ana [Lc. 2:36-38], Maria Magdalena [Lc. 7:44-50], Marta şi Maria [Lc. 10:38-42]. Nici un alt autor al Scripturii nu vorbeşte atât de elogios despre femei cum o face Luca. Unii teologi sunt de părere că această atitudine se datorează şi faptului că Luca este originar din Macedonia, unde femeile erau mai emancipate decât în orice alt loc din lume.

Cu toate acestea, locul în care femeia are dreptul şi menirea de a propovădui Cuvântul este acasă, în mediul privat, în familie [Lc. 1:40-45, 2:48, 10:39]. Ele ascultă Cuvântul ca şi bărbaţii, dar propovăduirea în mediul public, asemeni bărbaţilor, este asociata cu nesupunerea [F.A. 5:8, 1Cor. 14:34] şi ispitirea din partea Diavolului [F.A. 16:16-18].

Într-o societate cu valori vremelnice, Scriptura cea nebiruită de timp şi spaţiu ne cheamă şi azi la echilibru.

Dumnezeu să binecuvânteze femeile! Dumnezeu să binecuvânteze bărbaţii!


Mihai Chiriguţ www.pasi.ro

Dacă ar fi mai mulţi Gabriel(i) Ion(i)...

Nu prea am timp să comentez evenimentele din ziare. Vorba unui prieten, că la câte gogoşi îi trec lui prin cap, nu mai are timp să se ocupe şi de gogoşile altora. Însă am fost impresionat de acest bucureştean pensionar(din motive de boală) pe nume Gabriel Ion. Bolnav de hernie de disc şi de spondiloză, fostul poliţist a uitat de bolile sale atunci când a văzut doi infractori care spărgeau maşini, luând fie casetofoane,aspiratoare, sau alte obiecte ce puteau fi vândute uşor. I-a urmărit până în tramvaiul în care urcaseră, şi le-a spus să-l însoţească la poliţie. A urmat o îmbrânceală, dar când uşile tranvaiului s-au deschis, s-a ţinut de cel denumit Piticul, un recidivist in vârstă de 31 de ani, care în ultima vreme se ocupa cu furturile din masini si consumul de droguri.Fostul poliţist s-a ales cu bărbia spartă, cu o rană adâncă la piciorul stâng şi cu hainele rupte. Dar până la urmă a venit poliţia, iar Piticul a fost prins.
Nu mă pot abţine să nu-mi arăt respectul şi aprecierea pentru acest Gabriel Ion, care în ciuda bolilor sale, nu a putut să stea pasiv în faţa hoţiei. Cu riscul unei consecinţe grave a luptat pentru a opri mârşăviile ce se făceau în faţa lui. Iată că în această societate cufundată în minciună, violenţă, imoralitate, nesimţire şi corupţie am avea nevoie de mai mulţi Gabriel(i) Ion(i).Respectul nostru, Poliţistule!

Analizele şi soluţiile din cazul Mailat exclud Cerul

O vedem zi de zi pe stradă, la locul de muncă, în sălile de sport, pe stadioane, în şcoli, la televizor, etc. Suntem speriaţi de ea, deoarece violenţa atinge cote alarmante în societatea noastră, manifestându-se sub diverse forme.
Zilele acestea crima lui Mailat(fără viol, aşa cum au intoxicat ziarele din Peninsulă, prelute de ale noastre) a produs valuri de consternare, repulsie, iar din partea italienilor ameninţări, insulte şi răzbunare.
Am urmărit explicaţiile unor jurnalişti şi oameni de cultură a căror valoare este recunoscută, cu privire la fapta reprobabilă a lui Mailat. Unii dau vina pe sistemul judecătoresc şi pe clasa politică, deoarece în mod normal omul ar fi trebuit să se ,,răcorească”, iar crima nu se producea. Mulţi atrag atenţia, că românul nostru( vrem nu vrem, de-al nostru e) este rezultatul unei societăţi în care predomină sărăcia, lipsa educaţiei şi a civilizaţiei autentice. Italienii pe forumurile lor, dau vina pe sistemul comunist care a lăsat cicatrici de care românii nu se pot descotorosi. Editorialiştii români ţin cont de acest factor, iar Sorin Ioniţă(Evenimentul Zilei) arată că în urma acestui sistem, am rămas cu o caracteristică numită „descurcăreală”: „Viaţa n-are preţ, propriteatea publică e necunoscută, cărându-se tot ce nu e înşurubat în podea şi vandalizându-se restul.” Tot el arată, că Biserica e mai preocupată de ritual decât de moralizarea indivizilor.

Soluţiile date

Ioana Lupea arată că în faţa provocării, Europa se izbeşte de propriile limite descoperind că frustrările şi ura nu pot fi tratate de cuvintele politicoase. Doi demnitari pe nume Carlo Mosca (prefectul Romei) şi Adrian Cioroianu (ministrul de externe al României) ar răspunde cu aceeaşi monedă. Primul spune că trebuie luate „măsuri dure, pentru ca în faţa acestor animale , singura reacţie este una de maximă severitate”. Iar al doilea, Adrian Cioroianu îşi mărturisea public gândul că ar trebui cumpărat „un teren în deşertul egiptean, să-i plasăm acolo pe cei ce ne fac de râs”. Alte soluţii găsite prin diversele editoriale sunt: evaluarea politicilor de integrare privind sărăcia, lipsa de educaţie şi infracţionalitatea, precum şi reformarea clasei politice şi a educaţiei.
Se pare că niciunul nu vrea să înfigă securea la rădăcină, teama de a privi dincolo de explicaţile şi soluţiile omeneşti este prea mare. Dumnezeu nu intră în calcul, deoarece suntem prea maturi pentru aceasta, întoarcem spatele punctului de vedere divin, care identifică adevărata sursă a violenţei, dar şi soluţiile cu adevărat reformatoare. Ne place să râmânem orbi faţă de Cer.

Va urma...

De ce nu s-au bucurat românii...?

Miercuri,o seară fericită de 17 noiembrie, cu explozii de bucurie din cauza calificarii nationalei de fotbal a României la turneul final european din Austria si Elveţia în 2oo8. După 8 ani de absenţă de la competiţiile majore ale fotbalului mondial, ne-am calificat în sfârşit...
Dimineaţa următoare, când mă-ndrept spre locul de muncă, îmi salut vecinii ca de obicei, dar nimeni, nimic... Mă duc la şcoala, mai vorbesc ce vorbesc cu colegii, dar nimeni, nimic. N-am ştiut ce se-ntâmplă. Cei care dacă ar fi pierdut România, ar fi dezbătut partida, pe toate părţile, acum tăceau. La fel au facut mulţi români când Cristian Mungiu a luat Palme D’ or-ul, la fel au făcut în cazul multor succese. Dar când a fost vorba de trăznăile românilor din străinătate, sau de conflictele dintre Tăriceanu şi Băsescu, sau Becali şi Hagi, sau câte altele, ai fi putut auzi dezbaterile şi pasiunile de avocaţi ai apărării peste tot. La magazin, la servici, la cumpărături numai dezbateri...
M-am întrebat de mai multe ori de ce nu se bucură românii cum se cuvine? Şi tot eu am încercat să-mi răspund:
1. Pentru că, vorba lui Ioaniţoaia, am uitat să ne mai bucurăm. După atâtea eşecuri, parcă ne e frică sa ne mai bucurăm.
2. Suntem un popor înclinat să ne plângem mai mult de milă. Autovictimizarea este specialitate naţională.
3. Asociem locul, sau mai bine zis, deseori, îl confundăm, cu propriile noastre
nereuşite. Două adolescente mi-au spus odată, că un loc li se pare cu atât mai frumos, cu cât este mai departe de localitatea în care s-au nascut şi au crescut.
4. Succesul altora poate fi o acuză la nereuşita altora. Urâm de multe ori modelele, tocmai pentru că, într-un fel, ele ne arată propria noastră incapacitate.
5. Ne place modul nostru de a fi, iar părăsirea acestei autoblamări, ne-ar pune într-o situaşie de disconfort.
6. Suntem complexaţi şi parcă ne e frică sa depăşim acest complex.
7. Invidia ne face să tacem în faţa reuşitelor altora, iar a nereuşitelor să-i vorbim de rău.
Cu oate acestea România se mişcă, hai sa ne mişcăm şi noi.