Şi totuşi Hristos nu s-a născut...

Mi se pare straniu să mergi să veşteşti naşterea Domnului prin colinde, mi se pare straniu să organizezi concerte de colinde, mi se pare ciudat să vesteşti o naştere de care tu nu eşti sgur, o naştere pe care eu sau poate tu o negăm – fie prin cuvinte, fie prin viaţă! Mi se pare straniu să vesteşti naşterea Domnului Isus Hristos, şi totuşi Hristos să nu se fi născut în tine.
ŞI TOTUŞI HRISTOS NU S-A NĂSCUT – nu m-ar durea atât de rău dacă această afirmaţie aş citi-o doar în cărţile de psihologie sau în alte tratate filozofice, dar durerea mea este că această afirmaţie se citeşte cu ochiul liber şi în vieţile unor creştini! A trecut sărbătoarea naşterii Mântuitorului, a trecut ziua Lui, au văzut oamenii în noi un Hristos care s-a născut în inima noastră? Sau când ne-au privit prietenii, rudeniile, oamenii din jur au afirmat cu uşurinţă: şi totuşi, Hristos nu s-a născut! S-a născut odată, într-un grajd, într-o iesle...s-a născut atunci, dar azi în inimă nu!
Hristos se forma în fecioara Maria, în mine e format? În tine e format? Oooo, am timp să-L las să se formeze...nu ai nici un timp, timpul e al Lui, doar El ştie dacă mai ai timp sau nu. Tu şi eu trebuie să conştentizăm că doar astăzi e al nostru...deja ce scriu eu, e de domeniul trecutului, prezentul e scurt, precum viaţa; Hristos e format în tine, sau au trecut şi aceste sărbători şi tu tot nemântuit eşti?
Sfânta Biblie ne aminteşte că „viaţa este mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea!” Chiar acum aminteşte Dumnezeu de aceste lucruri? Când noi am avut şi vom avea mesele pline de bucate alese (alese de noi, nu de împăratul babilonian)? Chiar acum când vazând garderoba noastră demodată ne-am făcut un „update” în garderobă şi acum avem „tzoale” noi? Tocmai acum să ne spună Hristos că viaţa este mai mult decât acestea? De ce acum? De ce mie? Că eşti iubit, că sunt iubit şi sunt chemat să arat lumii că Hristos s-a născut pentru a mă naşte eu din nou, Hristos s-a născut şi trăieşte în mine – acum sunt altul, a trăi este Hristos, orice în afară de acestea e moarte!
ŞI TOTUŞI, S-A NĂSCUT SAU NU HRISTOS?

Mihai Creţa

Când Mâna lui Dumnezeu este nevăzută

Noi ştim acum , de ce a fost încercat. Luminile s-au stins. Cortina s-a tras, iar pe scena aceea unde s-au perindat dramele este doar tăcere... Însă ecourile istoriei reverberează până la noi.
Ea ne vorbeşte despre un om care avea totul: copii, averi cum nu avea nimeni pe atunci, un nume bun, un comportament moral, dar mai presus de toate omul acela, era slujitorul lui Dumnezeu. ,,Era în ţara Uţ un om care se numea Iov. Şi omul acesta era fără prihană şi curat la suflet. El se temea de Dumnezeu, şi se abătea de la rău.”
Dar într-o zi totul se schimbă în viaţa lui Iov. Nici o clipă nu s-a gandit Iov în dimineaţa aceea, la dezastrul care avea să se abată asupra lui, ca un taifun care spulberă totul din calea lui. Lui Iov nu i s-a stricat nici casetofonul, nu a primit nici vestea că de mâine poate să-şi caute servici, nu a avut mici accident de maşină, nu a primit nici vestea că cineva drag din familie ar fi murit, sau că i-a fost jefuită casa în timp ce era dus în concediu. Toate acestea par floare la ureche. Bilantul în urma taifunului a fost: şapte mii de oi arse,trei mii de cămile furate, împreuna cu cinci sute de perechi de boi jefuite, dar cel mai dureros, cu toţi cei zece copii morţi. Câte poate aduce o zi.
Însă nu se sfârşeşte totul aici. O bubă rea îi impânzeşte tot corpul, şi chiar nevasta lui îl îndeamnă să-l blesteme pe Dumnezeu, iar apoi tot coşmarul se va sfârşi prin moarte.
Ce a trăit Iov în toate acestea?
Nu înţelegea de ce toate astea. Iov 16:
,, 12 Eram liniştit, şi m-a scuturat, m-a apucat de ceafă şi m-a zdrobit, a tras asupra mea ca într-o ţintă.
13 Săgeţile Lui mă înconjoară din toate părţile; îmi străpunge rărunchii fără milă, îmi varsă fierea pe pământ,
14 mă frânge bucăţi, bucăţi, se aruncă asupra mea ca un războinic.
15 Mi-am cusut un sac pe piele, şi mi-am prăvălit capul în ţărână.
16 Plânsul mi-a înroşit faţa; şi umbra morţii este pe pleoapele mele.
17 Totuşi n-am făcut nici o nelegiuire, şi rugăciunea mea totdeauna a fost curată.”
Nu avea nici o vină. În toţi aceşti ani fusese apărătorul celor ce nu aveau pe nimeni, fusese mână celui ce nu avea mână, picior celui fără de picior, îl slujise pe Dumnezeu, iar acum este zdrobit ca un strugure în teasc, scuturat ca un cuib, vânat ca un animal fără scăpare, şi frânt ca un vreasc. Dureros era faptul că el, cel care îl slujise pe Domnul, era acum de batjocura prietenilor săi. Însă mai dureros decât toate acestea: Dumnezeu tace. Mâna lui este nevăzută.
,,21 Trage-Ţi mâna de pe mine, şi nu mă mai tulbura cu groaza Ta.
22 Apoi cheamă-mă şi-Ţi voi răspunde; sau lasă-mă să vorbesc eu, şi răspunde-mi Tu!
23 Câte fărădelegi şi păcate am făcut? Arată-mi călcările de lege şi păcatele mele.
24 Pentru ce Îţi ascunzi Faţa, şi mă iei drept vrăjmaş?
25 Vrei să loveşti o frunză suflată de vânt? Vrei să urmăreşti un pai uscat?” (cap. 13)
Doar două remarci. Iov spune: ,,Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu, şi că se va ridica la urmă pe pământ.” Iov ştie... Ştie că nu are doar un Dumnezeu la timpul trecut, sau doar la viitor, Ci ştie că Dumnezeu ESTE. În singurătatea lui ştie că Dumnezeu ESTE acolo. Iar adoua remarca, este că Iov înţelege la urmă, că Dumnezeu ştie ce face.
2 "Ştiu că Tu poţi totul, şi că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale". -
3 "Cine este acela care are nebunia să-Mi întunece planurile?" - "Da, am vorbit, fără să le înţeleg, de minuni, care sunt mai presus de mine şi pe care nu le pricep." -
4 "Ascultă-Mă, şi voi vorbi; te voi întreba, şi Mă vei învăţa." -
5 "Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut.
6 De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă”
Cortina este trasă, iar luminile s-au stins. Scena este goală. Dar ecourile se mai aud. Niciodată nu eşti singur şi fără scop în încercarea ta. Pentru că Dumnezeu ştie ce face!

Când Mâna lui Dumnezeu cauzează pierderi adânci

„... Domnul a lovit copilul pe care-l născuse lui David nevasta lui Urie, şi a fost grav bolnav.”


Biblia ne arată mai multe cauze în urma cărora noi suferim pierderi adânci. Este nebiblic să etichetam orice pierdere, ca fiind o consecinţă a păcatului, dând ca exemplu cazul lui David.
Ce vreau să învăţăm însă, este modul în care David s-a raportat la Mâna lui Dumnezeu, atunci când aceasta i-a cauzat pierderi adânci.
,, David a bă gat de seamă că slujitorii lui vorbeau în şoaptă între ei, şi a înţeles că murise copilul. El a zis slujitorilor săi: ,, A murit copilul?” Şi ei au răspuns: ,, A murit.”
Slujitorii evitaseră să- l anunţe despre tragedie, deoarece credeau că răspunsul său în urma aflării veştii, va fi şi mai dramatic decât atunci când copilul nou născut se zbătea între viaţă şi moarte.
David face ceva surprinzător. Se spală, se unge, şi îşi schimbă hainele.
O profesoară era întristată de moartea unui elev de-al ei. Şi la înmormântarea lui, ea a întrebat indignată: ,, Cum de pot să mănânce oamenii când cineva drag lor a murit.” Iar răspusul a venit revelator şi dureros: ,, Pentru că viaţa merge înainte.”
Cât de bine cunoştea David inima lui Dumnezeu. A ştiut că există acel mister prin care Judecata şi Iubirea Divină se împletesc, iar postul, lacrimile şi căinţa ar putea aduce miracolul aşteptat. Dar dacă miracolul n-a venit, viaţa totuşi... merge înainte.
Primul pas este acela de a nu uita binecuvântările lui Dumnezeu. Iar el era un om binecuvântat: ,, Te-am făcut stăpân peste casa stăpânului tău, am pus la sânul tău nevestele stăpânului tău, şi ţi am dat casa lui Israel şi Iuda. Şi dacă ar fi fost puţin atâta, aş mai fi adăugat.” Chiar dacă sufletul se frânge asemenea unui stejar lovit de trăznet, chiar dacă norii sunt singura realitate pe care o văd acum pe cerul vieţii mele, totuşi viaţa merge înainte.
Al doilea pas l-a făcut prin faptul că nu şi-a neglijat datoriile zilnice. Atât de mulţi oameni se retrag în durerea lor, renunţând la părtăşia cu alţii, la îndatoririle zilnice, la planurile de viitor, la absolut tot. Viaţa mergea înainte, iar David a început să bifeze punctele din agendă.
Pentru ca cel mai eliberator pas, să fie pasul al treilea. David a mers să se închine. În închinare simţi că nu eşti singur. Nu eşti doar tu, şi durerea ta. Cineva stă alături de tine. Există un Dumnezeu Bun şi Suveran. Deci, viaţa merge înainte...chiar şi atunci când Mâna lui Dumnezeu cauzează pierderi adânci.

Când Mâna lui Dumnezeu întârzie ( partea a doua)

Una din acele situaţii când nu recunoaştem Mâna lui Dumnezeu, este prezentată în Ioan cap.11. Astfel că :
v. 1- 3 Ni se arată că unul din prietenii lui Iisus este lovit de boală. Surorile lui aleg soluţia corectă rugându-l pe Domnul să vină în casa lor.
v.4- 8 Deoarece, Domnul Iisus ,,a mai zăbovit două zile în locul în care era”, Lazăr a murit.
Câte vise nu s-au stins, câte lacrimi n-au curs?
v.20-21 Dar dezamăgirea cea mai mare rămânea: ,, Iisus n-a fost aici. A lipsit când aveam cea mai mare nevoie de El. Şi dacă nu l-am fi chemat. Dacă ai fi fost aici...”
Nimeni n-a înţeles că atunci când Mâna lui Dumnezeu întârzie, aceasta se face pentru ca Dumnezeu să-şi arate o Slavă, şi o Binecuvântare mai mare.
Dar Isus, când a auzit vestea aceasta, a zis: "Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea."
Isus i-a zis: "Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?"
De câte ori nu te-ai găsit în situaţia surorilor lui Lazăr? Te-ai rugat, ai plâns, ai rămas credincios/credincioasă, dar Iisus n-a venit. Mâna lui a întârziat pentru tine. Şi ai auzit aceeaşi şoaptă pe care o auzim cu toţii: ,, totul s-a sfârşit. Iisus nu va mai veni niciodată.”
Tineri care-şi văd întârziate planurile de viitor, slujitori care nu văd rezultete în lucrare, bolnavi de ani de zile, soţi/soţii, care se roagă pentru partenerii lor nemântuiţi, părinţi care sunt dezamăgiţi de copiii lor,oameni nedreptăţiţi, toţi asteaptă Mâna lui Dumnezeu.
Vom păstra oare, imaginea unui Iisus Suveran şi Înţelept în zilele, sau anii aşteptării noastre? Vom avea credinţa care-i permite Domnului să învie tot ce-i mort din viaţa noastră? Mai credem Romani 8:33?
Înr-una din meditaţiile lui, Max Lucado mulţumea părinţilor pentru modul în care aceştia s-au purtat cu el în timpul adolescenţei sale. Plecat la depărtare de ei pentru a face bani, el le-a scris că munca în construcţii este atât de dură, căldurile sunt mari. Vroia să se întoarcă. Însă părinţii i-au spus că nu-l vor primi până nu-şi va duce misiunea la bunsfârşit. Acela a fost momentul maturizării unuia din cei mai iubiţi pastori ai Americii.

Când nu înţelegem Mâna lui Dumnezeu...

,, Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra.”

Relaţia noastră cu Dumnezeu este explicată de Scriptură, poate cel mai reuşit, prin relaţia dintre un copil şi tatăl său. Fiecare dintre noi ştim ce înseamnă un TATĂ. Am crescut cu atingerea mâinii lui, am fost luaţi în braţe, am trecut strada de mânuţă, fără să ne pese de forfota din jur, şi ne-am simţit în siguranţă, într-o lume pe care o înţelegem acum, ca atât de nesigură. Mâninile lui au muncit din zori până-n seară pentru ca să ne fie bine. Însă uneori am simţit disciplinarea mâinii părintelui nostru.James Dobson redă o povestire emoţionantă, despre un eveniment care a avut loc în familia sa.A fost chemat de către soţia lui să vină la medic,deoarece aceasta nu reuşea să-l ţină imobilizat pe masa de operaţie a doctorului pe fiul lor Ryan ,în vârstă de trei ani şi jumătate pe atunci.James Dobson spune că a fost unul dintre cele mai dificile momente din viaţa sa de părinte.Fiul lui îl putea privi printr-o oglindă şi îl implora să-l elibereze.Însă, cel mai marcat a fost de ochii albaştri ai micuţului,care parcă îi spuneau: ,,tăticule, de ce te porţi aşa cu mine?Am crezut că mă iubeşti!Nu te-am crezut în stare de aşa ceva!Cum ai putut să-mi faci una ca asta?Te rog, te rog,opreşte-te!”
De multe ori trăim şi noi această dramă în relaţia noastră cu Dumnezeu. Nu-I recunoaştem mâna, şi ne este greu să-i înţelegem planurile.(Va urma)