Hazlii...dar adevărate

Un poliţist merge pe un câmp să-şi dreseze câinele. Începe să strige: hoţul, hoţul! Câinele nu reacţionează. Din nou strigă: hoţul, hoţul! Câinele nu vede nici un hoţ pe câmp, aşa că nu are pe cine sări. Poliţistul strigă din nou: hoţul, hoţul! Derutat câinele sare pe el.

Un român sosit de puţin timp în America, se alătură unei echipe de muncitori de conaţionali, dar care erau de mai mult timp prin State. Lângă ei munceau şi o echipă de negrii americani, iar într-o pauză cei din echipă îl roagă pe omul nostru, să le aducă un cuţit de la vecinii de muncă. Merge, dar se întoarce supărat şi încurcat, fără nici un cuţit. Îl intreabă cum de nu a adus cuţitul. Le spune că negru l-a injurat şi a vrut să dea cu ceva după el.
-Păi ce le-ai spus de s-au supărat?
-Le-am spus frumos: give me your wife!
Doar un cuvânt a încurcat, knife cu wife.

Analizele şi soluţiile din cazul Mailat exclud Cerul

O vedem zi de zi pe stradă, la locul de muncă, în sălile de sport, pe stadioane, în şcoli, la televizor, etc. Suntem speriaţi de ea, deoarece violenţa atinge cote alarmante în societatea noastră, manifestându-se sub diverse forme.
Zilele acestea crima lui Mailat(fără viol, aşa cum au intoxicat ziarele din Peninsulă, prelute de ale noastre) a produs valuri de consternare, repulsie, iar din partea italienilor ameninţări, insulte şi răzbunare.
Am urmărit explicaţiile unor jurnalişti şi oameni de cultură a căror valoare este recunoscută, cu privire la fapta reprobabilă a lui Mailat. Unii dau vina pe sistemul judecătoresc şi pe clasa politică, deoarece în mod normal omul ar fi trebuit să se ,,răcorească”, iar crima nu se producea. Mulţi atrag atenţia, că românul nostru( vrem nu vrem, de-al nostru e) este rezultatul unei societăţi în care predomină sărăcia, lipsa educaţiei şi a civilizaţiei autentice. Italienii pe forumurile lor, dau vina pe sistemul comunist care a lăsat cicatrici de care românii nu se pot descotorosi. Editorialiştii români ţin cont de acest factor, iar Sorin Ioniţă(Evenimentul Zilei) arată că în urma acestui sistem, am rămas cu o caracteristică numită „descurcăreală”: „Viaţa n-are preţ, propriteatea publică e necunoscută, cărându-se tot ce nu e înşurubat în podea şi vandalizându-se restul.” Tot el arată, că Biserica e mai preocupată de ritual decât de moralizarea indivizilor.

Soluţiile date

Ioana Lupea arată că în faţa provocării, Europa se izbeşte de propriile limite descoperind că frustrările şi ura nu pot fi tratate de cuvintele politicoase. Doi demnitari pe nume Carlo Mosca (prefectul Romei) şi Adrian Cioroianu (ministrul de externe al României) ar răspunde cu aceeaşi monedă. Primul spune că trebuie luate „măsuri dure, pentru ca în faţa acestor animale , singura reacţie este una de maximă severitate”. Iar al doilea, Adrian Cioroianu îşi mărturisea public gândul că ar trebui cumpărat „un teren în deşertul egiptean, să-i plasăm acolo pe cei ce ne fac de râs”. Alte soluţii găsite prin diversele editoriale sunt: evaluarea politicilor de integrare privind sărăcia, lipsa de educaţie şi infracţionalitatea, precum şi reformarea clasei politice şi a educaţiei.
Se pare că niciunul nu vrea să înfigă securea la rădăcină, teama de a privi dincolo de explicaţile şi soluţiile omeneşti este prea mare. Dumnezeu nu intră în calcul, deoarece suntem prea maturi pentru aceasta, întoarcem spatele punctului de vedere divin, care identifică adevărata sursă a violenţei, dar şi soluţiile cu adevărat reformatoare. Ne place să râmânem orbi faţă de Cer.

Va urma...

Lumea de dincolo ne-a mai vorbit odată ( ultima parte)

Când mâinile se desprind...

Fiul este chemat la spital, deoarece tatăl lui era în comă. După câţiva zeci de kilometrii de mers cu maşina, ajunge la patul părintelui său. Deşi nu ştia dacă acesta îl aude, şi-a exprimat bucuria că deşi la bătrâneţe, a făcut pasul întoarcerii sale la Domnul. Îi vorbeşte în aceste clipe solemne, de speranţa revederii. Bătrânul dă semn că îl înţelege şi îi strânge mâna, dar nu se limitează numai la atât, ci încearcă să pună mâna fiului, în mâna soţiei pe care simte că o pierde. În acele momente dramatice, care-ţi rămân gravate în minte şi în inimă pe viaţă, mama şi fiul simt la un momentdat, că pierd mâna celui drag. Bătrânul plecase, iar ei nu mai puteau face nimic. O altă viaţă, atât de glorioasă, îl aştepta. Pastorul Vladimir Pustan, unul din protagoniştii şi povestitorul acestei întâmplări, a arătat dramatismul despărţirii de cei dragi, şi faptul ca mâinile fiecăruia se vor desprinde la un momentdat, plecând într-un loc unde accesul celorlalţi este interzis.
Ultimile gânduri ale lui Octavian Paler, cunoscutul eseist, jurnalist şi prozator român,care a încetat anul trecut din viaţă, sunt de pe patul de spital,unde acesta a avut premoniţia morţii sale.
Iată ce scrie în jurnalul său în ultimile zile din viaţă: ,, Am fost adus ieri, duminica 22 aprilie, cu Salvarea la Spitalul Municipal, din cauza ca, pe un fond de raceala si in urma unui puseu de tensiune, am facut un edem pulmonar. De ieri, stau intepenit in pat, sub perfuzii si cu masca de oxigen pe fata. (...) Vad cerul prin fereastra rezervei. Nori anemici se taraie pe cerul primaverii. De afara, se aude sirena unei Salvari.
(...) Si e o primavara afara care-mi pare prin lumina ei glorioasa si prin cerul ei usor neurastenic aproape o ironie.
28 aprilie
Ma simt ca intr-o barca, singur, pe un lac necunoscut, dus de curenti din ce in ce mai departe de mal. Chiar daca as striga ajutor nu m-ar auzi nimeni. (...)
Transcriu din Maeterlinck: „N-ar exista morti daca n-ar exista cimitire”.
(...) Duc, cand sunt treaz, un mic infern. Amintirea anilor in care nu-mi pasa ca timpul trecea. Dar, probabil, a spune intreg adevarul despre tine e cu neputinta.
29 aprilie (duminica)
Orice cuvinte as folosi pentru a exprima pustiul duminicilor mele, tot prost le-as folosi”. Maestrul Paler a cunoscut şi dânsul, singurătatea mâinii care se desprinde.
Experţii de la NASA au putut observa deosebirea dintre ce înseamnă a fi creştin si necreştin. În urma dezastrului din 28n ianuarie 1986 a navetei Challanger, au desfăcut cutia neagră. În zecile de secunde de la decolare, şi până la prăbuşire, când membrii echipajului şi-au dat seama de iminenţa dezastrului, ei au reacţionat atât de diferit. Majoritatea echipajului a început să înjure, şi să apostrofeze pe cei de la NASA, spre deosebire de acea membră a echipajului care era creştină. Ea şi-a încredinţat viaţa ei şi a familiei în Mâna Domnului, recitând de asemenea din Psalmul 23.
Ce mult contează, să-l cunoşti pe Hristos. Au fost oameni care au trăit singuri multă vreme, au fost oameni care au suferit mult timp, şi poate mulţi dintre ei au fost abandonaţi. Doar cei care-l cunosc pe Hristos, nu mor niciodată singuri.

Tu ce vei face, când mainile se vor desprinde…?

Închinare prin rugăciune (partea a doua)

Elemente ale inchinării:jertfe,altar,Cortul Întâlnirii,Templul,preoţii.
Jertfele: Mă alătur ideii care indică prima jertfă, ca fiind omorârea animalelor, cu care au fost îmbrăcaţi Adam şi Eva. Atunci au înteles pentru primadată oamenii ce înseamnă păcat, când au văzut sânge şi moarte pentru ca ei să trăiască..Cu excepţia jertfelor naţionale, înjunghierea era efectuată de închinător,care punea mâinile, sau în perioada biblică este mai probabil că îşi punea numai o mână( Numeri 27:18) Închinătorul care aducea jertfa era conştient de faptul că el ar merita moartea pentru propriul său păcat, dar că era înlocuit prin jertfa adusă( Levetic 17: 11)
Cortul Întâlnirii, Templul, Preoţii: Ritualul jertfelor gravita în jurul Cortului Întâlnirii, iar mai târziu a Templului, preoţii având un rol decisiv în mânuirea jertfelor, în funcţie de ocazia, sau tipul de jertfă.Semnificativ era mesajul Perdelei, care despărţea ,,Locul Sfânt” de cel ,,Prea Sfânt”.Credinciosul era înfruntat de acest mesaj: ,, dacă nu ai păcat, treci dincolo!” Iar răspunsul era doar tăcere...
Închinarea în Noul Testament
Adevărata închinare are loc în duh şi în adevăr(Ioan 4:23),şi ea poate avea loc pe baza jertfei pe cruce a lui Iisus Hristos(Evrei 9). Hristos a fost acel care a intrat în ,, Sfânta Sfintelor”atât ca preot, cât şi ca jertfă. Perdeaua s-a rupt, semn că toţi cei ce cred în El, au acces înaintea lui Dumnezeu.

Scopul închinării prin rugăciune
Scopul închinării este de a te menţine concentrat/focalizat spre/cu/pentru Dumnezeu.
Cum poţi împlini scopul închinării?
Închinarea înseamnă atitudine. Iar această atitudine trebuie să fie una corectă si este în legătură cu cunoaşterea ta faţă de Dumnezeu. Într-o biserică din sudul ţării, un frate a mulţumit lui Dumnezeu pentru că a lucrat în viaţa fetei lor bolnave de cancer. Completarea însă a fost uluitoare: ,, de aceasta depeindea, rămânerea mea şi a soţiei la credinţă”.

Închinare prin rugăciune

Def. Închinarii:,, Închinarea constituie acele acţiuni şi atitudini prin care se venerează şi se cinsteşte demnitatea unicului Dumnezeu al cerului şi al pământului.Astfel închinarea Îl are pe Dumnezeu in centru , nu pe om.În închinarea creştină,noi ne apropiem de Dumnezeu cu recunoştinţă pentru ceea ce El a făcut pentru noi în Hristos şi prin Duhul Sfânt.Aceasta necesită o ancorare în El a credinţei şi o recunoaştere a faptului că El este Dumnezeul şi Domnul nostru.” Închinarea înseamnă atât faptă cât si atitudine.
Def. Rugăciunii:,,Rugăciunea se referă la comunicarea sub numeroase aspecte a credinciosului cu Domnul Dumnezeu.Această activitate este descrisă ca invocare a lui Dumnezeu(Ps. 17:6),chemare a Numelui Domnului(Gen.4:26),strigare către Domnul(Is.55:6),venire cu încredere la tronul harului(Evrei 4:16) şi apropiere de Dumnezeu(Evrei 10:22).
În esenţă închinarea prin rugăciune înseamnă comunicare cu Dumnezeu.Comunicare dintre Dumnezeu si Avraam constituie un bun exemplu(Gen.17:15,18,19,22).
Închinarea trebuie să fie răspunsul nostru, la ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi, şi la ceea ce este Dumnezeu în primul rând.
Cadrul închinării
Închinarea pierdută
Din cauza păcatului primilor oameni închinarea prin rugăciune este contrară naturii noastre decăzute.Nu mai face parte din firea noastră să ne mai rugăm aşa cum o făcea Adam si Eva când încă erau în Grădina Edenului. Numai acei oameni care au avut o întâlnire personală cu Domnul, fiind regeneraţi prin Duhul Sfânt, pot trăi adevărata închinare.
Închinarea în Vechiul Testament
Dumnezeu ne arată cum poate fi restabilită legătura pierdută cu El oferindu-ne calea Închinarii.Astfel că înca de la începutul istoriei îi putem vedea pe Adam,Eva,Cain, Abel,Noe,Avraam ,închinându-se.Dumnezeu face primul pas vorbindu-le,iar ei au trebuit să accepte autoritatea lui Dumnezeu în vieţile lor,urmând Cuvântul Lui:
,, Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om, şi i-a zis: ,,Unde eşti ?”(Genesa 3 : 8)
,, ... păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.”( Genesa: 4:7 )
,, Atunci Dumnezeu a zis lui Noe...”(partea I)

Lecţia durerii

Iov 33:19-20 ,,Şi prin durere este mustrat omul în culcuşul lui, când o luptă necurmată îi frământă oasele. Atunci îi este greaţă de pâine, chiar şi de bucatele cele mai alese.”

Trăim pe un pământ blestemat din cauza păcatului primilor oameni. Aici nu va mai fi niciodată linişte. Fericirea deplină n-o căuta aici.
Chiar oamenii care au gustat succesul omenesc, se confruntă cu mari probleme. Chiar creştini fiind, suntem loviţi de necaz atunci când ne-am aştepta mai puţin. Cele mai fericite momente sunt umbrite de prejudecăţi, boli, pierderi, invidii etc.
Există o lecţie pe care vrea Dumnezeu să ne-o predea? El vrea prin durere să pună în noi acea greaţă de pământ şi să aprindă în mijlocul necazului nostru un dor neostoit de Cer.
Întotdeauna mi-a plăcut acel exemplu clasic auzit pentru prima dată de la tatăl meu. Ni se vorbeşte despre un misionar care se întorcea acasă pe acelaşi vapor cu un demnitar. Demnitarul a fost întâmpinat cu onoruri militare, în timp ce pe misionar nu îl aştepta nimeni în port. Necăjit acest om a lui Dumnezeu s-a întrebat: ,,Asta merit eu dupa zece ani în câmpul de misiune?” Atunci Dumnezeu i-a vorbit: ,,Tu nu ai ajuns încă acasa!”
Acesta este mesajul: PE ACEST PĂMÂNT TU NU EŞTI ACASA!

,,Mă voi întoarce-acasă într-o zi
În strălucirea sfântă-a ţării mele,
Cu dor şi cu credinţă voi păşi
Prin poarta mântuirii, către stele.” (Florin Lăiu)

,,Coperta şi pagina de titlu-iată ce reprezintă viaţa noastră pe pământ; abia la sfârşitul ei, începem primul capitol al unei poveşti magnifice pe care nimeni de pe acest pământ nu a citit-o, care nu are sfârşit şi în care fiecare capitol este mai bun decât cel dinainte.”
(C.S. Lewis)

Scrisoare pentru baieţii de cartier

Dragii mei,


Acolo în trenul care mergea de la Bucuresti am avut plăcerea să vă cunosc şi de atunci m-am gândit de mai multe ori la voi. Am avut emoţii atunci când v-am spus că am absolvit teologia la penticostali, dar am descoperit cu surprindere că şi voi vă gândiţi într-un anume fel la Dumnezeu. Că deşi nu ştiţi ce-nseamnă să ai o relaţie personală cu Dumnezeu, totuşi ştiţi că aveţi nevoie de El. Vă doare modul vostru de viaţă, vă doare faptul că oamenii cred că sunteţi doar nişte vagabonzi care vegetaţi prin Bucureşti. Ştiu că aţi vrea să fie dreptate în lume şi v-ar plăcea dacă Dumnezeu v-ar da posibilitatea să fiţi un fel de justiţiari ai Lui. Ştiu că sunteţi teribili de singuri şi vă îndemn să aveţi curajul să vă întoarceţi la Dumnezeu, chiar dacă va trebui să plătişi un preţ. Vă mulţumesc pentru simpatia voastră de atunci şi pentru fasptul că aţi vorbit mai tare astfel că oamenii din compartiment au putut să ştie că sunt professor de religie şi că am terminat teologia.
Cu drag Sorin

P.S. Dorin acesta a fost modul meu de a răspunde solicitării tale, sper că eşti mulţumit.

Trenul de Mangalia

Ajungem în Bucureşti. Este o dimineaţă frumoasă de vară, iar eu cu soră-mea ne facem speranţe după o noapte de mers cu trenul, la un mic dejun luat în tihnă şi pace, în acceleratul de Mangalia. Ca după câteva minute, să ne dăm seama ce amarnice, ne-au fost speranţele. Trenul era supraaglomerat. Eram îngrămădiţi, ca sarmalele de Crăciun în oală, emanând un miros pe măsură.
Aventura aventurilor era, când cineva se încumeta, să ajungă la locul lui, trecând pe culoarul deja supraaglomerat. Orice bagaj, era considerat la acea oră imens, fiind predate din mână în mână asemenea unei ştafete, în timp ce acel care trecea, deopotrivă cel care rămânea pe culoar, se simţea precum un novice aterizat în mijlocul unei grămezi de rugby.
Pentru a ameliora situaţia am deschis uşa de la compatimentul în faţa căruia vieţuiam, şi am intrat în compartimentul respectiv. Văzând oamenii că zăbovesc câteva minute bune mi-au tras atenţia să închid uşa compartimenului, bineînţeles, pe dinafara. Am rămas astfel la înghesuiala de „animale” de pe culoar. M-am gândit totuşi că aş putea să fac puţin loc, aducând o parte din bagaj la ei în compartiment. Mai strâmbând din nas, au acceptat. După o oră, n-am avut ce face şi a trebuit să iau neapărat ceva din bagaj, aşa că mi-am cerut voie, mai cu ruşine.
Mi-au cam dat de înţeles să fie pentru ultima oară. După ce au auzit discuţiile mele amicale cu nişte băieţi de cartier şi au văzut cum mă respectă aceştia, s-au mai îmbunat şi ei. Parcă le era ruşine. Am rămas afectat câteva zile, când m-am gândit la atitudinea rece, a acelor oameni care stăteau comfortabil în compartiment, de parcă nu le-ar fi păsat, dacă noi ajungeam vii sau morţi la destinaţie. Noi eram pentru ei doar nişte amărâţi fără loc. Această atitudine se propagă ca un flagel în societatea noastră.
Mă gândesc dacă noi creştinii zilelor noastre suntem diferiţi de aceştia.
Un tânăr mi-a spus odată, că ne percepe ca fiind cei care merg cu maşinile la Biserică, şi sunt îmbrăcaţi la costum şi la cravată. Subiectiv sau nu, acest punct de vedere, arată că Biserica zilelor noastre s-a îndepărtat prea mult de păcătoşi.
Acesta este ultimul loc unde păcătoşii ar poposi.
Uităm totuşi, că Isus a fost prietenul vameşilor şi păcătoşilor.
Uităm că lui i-a păsat de cei singuri, şi desconsideraţi, de cei flămânzi şi bolnavi.
Aşa că, cine deschide uşa la compartiment...?

De ce nu s-au bucurat românii...?

Miercuri,o seară fericită de 17 noiembrie, cu explozii de bucurie din cauza calificarii nationalei de fotbal a României la turneul final european din Austria si Elveţia în 2oo8. După 8 ani de absenţă de la competiţiile majore ale fotbalului mondial, ne-am calificat în sfârşit...
Dimineaţa următoare, când mă-ndrept spre locul de muncă, îmi salut vecinii ca de obicei, dar nimeni, nimic... Mă duc la şcoala, mai vorbesc ce vorbesc cu colegii, dar nimeni, nimic. N-am ştiut ce se-ntâmplă. Cei care dacă ar fi pierdut România, ar fi dezbătut partida, pe toate părţile, acum tăceau. La fel au facut mulţi români când Cristian Mungiu a luat Palme D’ or-ul, la fel au făcut în cazul multor succese. Dar când a fost vorba de trăznăile românilor din străinătate, sau de conflictele dintre Tăriceanu şi Băsescu, sau Becali şi Hagi, sau câte altele, ai fi putut auzi dezbaterile şi pasiunile de avocaţi ai apărării peste tot. La magazin, la servici, la cumpărături numai dezbateri...
M-am întrebat de mai multe ori de ce nu se bucură românii cum se cuvine? Şi tot eu am încercat să-mi răspund:
1. Pentru că, vorba lui Ioaniţoaia, am uitat să ne mai bucurăm. După atâtea eşecuri, parcă ne e frică sa ne mai bucurăm.
2. Suntem un popor înclinat să ne plângem mai mult de milă. Autovictimizarea este specialitate naţională.
3. Asociem locul, sau mai bine zis, deseori, îl confundăm, cu propriile noastre
nereuşite. Două adolescente mi-au spus odată, că un loc li se pare cu atât mai frumos, cu cât este mai departe de localitatea în care s-au nascut şi au crescut.
4. Succesul altora poate fi o acuză la nereuşita altora. Urâm de multe ori modelele, tocmai pentru că, într-un fel, ele ne arată propria noastră incapacitate.
5. Ne place modul nostru de a fi, iar părăsirea acestei autoblamări, ne-ar pune într-o situaşie de disconfort.
6. Suntem complexaţi şi parcă ne e frică sa depăşim acest complex.
7. Invidia ne face să tacem în faţa reuşitelor altora, iar a nereuşitelor să-i vorbim de rău.
Cu oate acestea România se mişcă, hai sa ne mişcăm şi noi.

Când medaliile ne vor fi luate...

Floyd Landis câştigător al celebrului Tur al Franţei în 2006, a fost găsit ca fiind vinovat de dopaj şi i s-a retras titlu, în locul lui fiind premiat cu o întârziere de 15 luni, Oscar Pereiro, cel clasat al doilea. La rândul ei, celebra atletă,Marion Jones, triplă medaliată cu aur la Sidney la Jocurile Olimpice din 2000, a fost găsită vinovată de către un judecător newyorkez în data de 5 octombrie 2007. După ce negase ani de zile, în final a recunoscut.
Istoriile scandalurilor celebre de dopaj, au început în 1988, când Ben Jhonson a fost găsit dopat la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, retrăgându-i-se medalia de aur de la 100m, unde stabilise şi un nou record mondial. O altă campioană mondială, Olga Egorova, tot din lumea atletismului, a fost găsita ca vinovată de dopaj, deoarece folosise eritropoetină, o substanţă care sporeşte rezistenţa la efort.Între timp fenomenul s-a amplificat, întizându-si braţele de caracatiţă în aproape toate sporturile. Zinedine Zidane a recunoscut că în perioada jucată la Juventus Torino, I se administra creatină, alături de un alt fotbalist, Tony Cascarino, care a recunoscut că pe la începutul anilor ’90, pe când evolua la Olympique Marseille, fotbaliştilor li se făceau injecţii pentru mărirea randamentului în timpul meciurilor. Scrimerul german Christian Kraus, sau jucătorul american de baseball, pe nume Termel Sledge, au fost implicaţi si ei, alături de mulţi alţii, domninaţi de foamea de performanţe notabile. Românii n-au fost nici ei străini de acest fenomen, dar exemplele le voi opri aici.
Câtă ruşine trebuie să fi suportat aceşti jucători când au fost prinşi. Unii au făcut-o cu bunăştiinţă, alţii din ignoranţa doctorilor, iar alţii forţaţi de anumite circumstanţe, care nu scuză însă situaţia. Când lumea a aflat, sunt convins, că şi-au dat seama, că n-a meritat preţul. Vor purta toată viaţa, stigmatul înşelăciunii lor. Nu ştiu dacă îşi vor mai recupera vreodată demnitatea în faţa opiniei publice. Nimic nu se întoarce mai tare împotriva ta, asemenea uni burmerang, decât iubirea celui pe care l-ai dezamăgit.
Cred că aceste drame, sunt floare la ureche, faţă de tregediile pe care le vor experimenta mulţi oameni în zilele sfârşitului. Atunci neghina va fi separată de grâu, iar peştii buni de peştii răi din năvod. Atunci mulţi care s-au pretins creştini şi lucrători ai Evangheliei, vor auzi: ,, Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine”.
La sfârşitul unei slujbe, fratele care condusese în acea seara în biserică, a vorbit despre ruşinea pe care ar îndura-o, dacă ar rămânea jos la Răpire. M-am înfiorat, când şi-a imaginat, că într-o dimineaţă se va întâlni cu vecinul său, căruia îi spusese de-atâtea ori de pocăinţă, şi acesta i-ar vorbi:,, Păi cum nu ştii…? A fost răpirea… “
Marele predicator Spurgeon avea dreptate, când mărturisea despre mirările ce le va avea la sfârşitul vremurilor. Prima mirare era dată de faptul că mulţi la care se aştepta să fie prezenţi acolo, ERAU TOTUŞI ABSENŢI. A doua îi viza pe aceia la care nu se aşteptase să-I vadă ŞI TOTUŞI ERAU PREZENŢI. Iar a treia mirare, că el însuşi, VA FI ACOLO.
Într-adevăr, în Ziua Aceea, mulţi vom înnapoia medaliile…