Vrei sa te mariti cu mine?

Joi seara impreuna cu 3 colegi si un bun prieten de-al nostru, ne-am dus la capela baptista. Atmosfera era studenteasca, tinereasca si chiar calduroasa.
Pastorul cel tanar care conduce studentii in inchinare, cu fata lui inocenta si zambitoare, a reusit in cele din urma sa dea o coloratura spirituala slujbei.
Dupa timpul de lauda si inchinare, devenit deja clasic in slujbele de tineret fie ele baptiste ori penticostale, a urmat timpul, la fel de clasic, in care fiecare si-a adus aportul la inchinare: unii au cantat, altii au recitat, apoi… unul a fost anuntat cu “ceva de spus”.
“Stiti, mie imi place sa fiu in centrul atentiei… simt ca am emotii… pot sa-mi dau geaca jos?…. ăăăă… as vrea sa va spun ceva. Il iubesc pe Domnul si… nu doar pe Domnul, ci sunt indragostit de o fata… creata de acolo din spate…”
Si, cum era de asteptat, totii ochii s-au indreptat catre “creata din spate”. Ea, fiindca nu avea aceiasi vie dorinta sa fie asemeni prietenului ei [adica in centrul atentiei], nu mai statea pe banca, ci s-a pus jos, in fata bancii… de emotii
Apoi, el o cheama in fata. Ii spune ca o iubeste si ca vrea sa se insore cu ea. Evident, ea plina de emotii si cu mainile pe fata, ii spune marele “DA” dupa care … el ii da inelul, apoi… pecetluieste pactul cu un mic sarut… chiar 2 sau 3.
Evenimentul a constituit o premiera absoluta pentru mine si colegii mei. Daniel a fost prea putin placut surprins de eveniment. Celalalt Daniel a declarat ca a vrut doar “sa se bage in seama”. Oricum, aceasta a fost prima cerere in casatorie intr-un serviciu de biserica si primul sarut intr-o slujba bisericeasca [pe care l-am vazut live, ca… asa.. la TV, prin filme, am mai vazut, dar ei erau in fata preotului, la altar].
Acum, mi-ar placea sa aflu parerea voastra despre acest eveniment.
1. Este acceptabil asa ceva in biserica?
2. Pana unde se poate merge intr-un serviciu divin?
3. Este cererea in casatorie o chestiune publica sau una care trebuie sa se desfasoare intr-un cadru mai restrans?
4. E voie sa ne « pupam » prietena in biserica?
[Le-am numerotat, ca sa scrie fiecare cand raspunde si numarul intrebarii, spre a ne fi mai usoara comunicarea].
Mihai Chirigut( Baia Mare) www.pasi.ro

Săptamâna de blogolizare...

M-am inspirat şi eu de la metoda săptămânii de evanghelizare.Aşa că, în fiecare zi unul din invitaţi va avea câte un articol la mine pe blog.Nu voi da nici un fel de date biografice despre ei, ci doar numele, localitatea în care ei trăiesc, şi site ul pe care-l au, dacă au aşa ceva. În rest, de mâine începe ,, Săptămâna de blogolizare". Vă aştept cu drag!

Billy Graham, Charles Templeton, şi puterea unei decizii

Primul s-a născut în 7 noiembrie 1918, al doilea s-a născut în 7 octombrie 1915. Amândoi s-au convertit la creştinism. Unul s-a întors la Dumnezeu la vârsta de 16 ani, în urma lucrării de evanghelizare a unui evanghelist ambulant, pe nume Mordecai Ham, celălalt la 21 de ani pe când lucra ca reporter la Ziarul Globe din Toronto. Întors acasa după o noapte de distracţii într-o speluncă de striptease, a fost copleşit de propria-I murdărie, astfel că a îngenuncheat lângă pat, în întuneric. A mărturisit că a fost invadat de un sentiment de vinovăţie asemeni unei păture negre ce a căzut peste el, ca apoi după ce a implorat Numele Domnului, a simţit cum greutatea aceea mare se ridica de deasupra lui, iar o fericire radiantă i-a copleşit întreaga fiinţă. S-au întâlnit în 1945 la un miting al organizaţiei ,, Tineretul pentru Hristos.” Billy Graham era pe atunci pastor al bisericii First Baptist Church din Western Springs Ilinois, iar Charles Templeton păstorea o biserică în plină creştere, pe nume Avenue Road Church din Toronto, fiind vicepreşedinte al fundaţiei ,,Tineretul pentru Hristos”, iar la sfârşitul anului 1946 ,,Asociaţia Naţională Evanghelică” l-a enumerate într-o listă a celor mai folosiţi oameni de Dumnezeu din timpul respectiv. Billy Graham absolvise Wheton College, dar şi Institutul Biblic din Florida. Iar Charles Templeton a început în 1948 Princeton Theological Seminary. Au fost parteneri de turneu în Europa şi în Statele Unite, devenind prieteni de nedespărţit. Ziarele şi revistele din vremea aceea, îşi informau cititorii că numărul convertiţilor în urma evanghelizărilor lor, erau de 150 pe seară. În Eansville, Indiana, numărul de participanţi din localitate s-a ridicat la 91000, în condiţiile în care populaţia oraşului era de 128000 de oameni. Frecvenţa bisericilor din oraş a crescut cu 17%. Însă cu toate acestea Templeton, care la vremea implicării în slujire nu avuse o educaţie teologică solidă, a început să fie tot mai ros de îndoieli. El i-a mărturisit lui Lee Strobel că momentul determinant al pierderii credinţei sale, a fost atunci când a văzut o fotografie în Revista ,, Life”, cu o negresă din Nordul Africii, care îşi ţinea copilul mort în braţe, privind în sus cu o expresie nefericită. Atunci înlăuntrul inimii sale s-a ridicat acest semn de întrebare: ,, Este posibil să crezi că există un Creator iubitor şi grijuliu, când tot de ce avea nevoie femeia aceasta era puţină ploaie?” O altă îndoială a fost cu privire la relatarea Genesei despre creaţie. Nu credea în istoricitatea Bibliei. Templeton a încercat să-l atragă pe Billy Graham de partea sa spunându-i că este înapoiat, şi că oamenii nu mai cred în inspiraţia divină a Bibliei. Graham a recunoscut cu privire la acele lupte, următoarele: ,, Dacă nu m-am îndoit de-a dreptul, cu siguranţă că am fost tulburat.” Era chiar înaintea Cruciadei din Los Angeles din 1949, evenimentul care avea să pecetluiască drumul chemării de evanghelist mondial. Evangelistul secolului XX. Dar înainte de acest eveniment, în mijlocul frământărilor sale, Billy Graham se plimba prin Munţii San Bernardino cu o Biblie în mâna, a căzut în genunchi, şi în ciuda îndoielilor sale a mărturisit: ,, Tată, voi accepta Biblia ca fiind Cuvântul tău-prin credinţă.”
De atunci drumurile lor s-au despărţit. Billy Graham a fost recunoscut ca cel mai mare evangelist din vremea sa, ca un model de conduită şi de integritate, şi de asemenea ca un confident spiritual şi sfătuitor al mai multor preşedinţi de la Casa Albă. Templeton a urmat cariera de politician, om de televiziune, şi scriitor printre altele. A fost recunoscut ca unul dintre cei mai mari agnostici prin cărţile sale îndreptate împotriva lui Dumnezeu, şi a Bibliei.
M-a emoţionat însă o paralelă pe care Lee Strobel o face cu privire la acelaşi moment de timp, undeva spre apusul vieţii lor. Billy Graham avea 80 de ani, luptându-se cu boala Parkinson, şi vorbea la domul RCA din Indianopolis. Era acelaşi mesaj pe care îl predica de 50 de ani. Despre păcat, singurătate, dorinţa de a fi iubit, dar şi posibilitatea întâlnirii şi trăirii cu Hristos. La sfârşit când a făcut chemarea, puhoi de oameni au venit în faţă pentru a-l primi pe Hristos. În timp ce Templeton îşi scrise ultima carte cu tilu : ,, Adio Dumnezeu: motivele pentru care resping credinţa creştină”, el suferea de boala Alzeihmer, o boală devastatoare ce afectează în primul rând memoria. Când a fost întrebat de către Strobel despre Iisus, el a recunoscut că acesta a fost cel mai mare om care a trăit vreodată. Iar apoi în mod surprinzător şi-a luat interlocuitorul pe nepusă masă, printr-un moment de totală vulnerabilitate atunci când ochii i s-au umplut de lacrimi: ,, Şi dacă pot să mă exprim aşa, a spus el, şi vocea a început să i se frângă, mi-e ...dor ... de El!” Iar apoi a încercat să treacă peste cele întâmplate, ca şi cum acel moment de sinceritate nu s-ar fi produs niciodată.
Doi oameni, doi prieteni, doi slujitori ai Lui Dumnezeu, două decizii, şi două destine. Nu ştiu care este răscrucea ta, dar ştiu care este puterea deciziei tale, şi înspre cine ar trebui să se îndrepte ea.

Josh McDowell vine în România

Cunoscutul apologet crestin, Josh McDowell, vine in acest an in Romania. Vizita se pare va avea loc in aprilie pentru o perioada de cinci zile si va cuprinde vizite in mai multe orase si un program de conferinte la detaliile carora inca se lucreaza. Se discuta de asemenea si despre o primire la presedintele Traian Basescu si premierul Calin Popescu Tariceanu.

Posted by ioska http://ioska.blogspot.com

Aş vrea să cumpăr de 2 lei credinţă

Pastorul adventist Nicolae Butoi a tradus târguiala unei persoane cu Dumnezeu. Ea sună cam aşa, şi cred că fiecare ne putem regăsi cu astfel de atitudini:
Aş vrea să cumpăr de 2 lei credinţă. Să nu fie mai multă, ca să nu-mi explodeze sufletul. Numai aşa cum ar fi o cană de lapte călduţă.Cum ar fi un pui de somn de dupămasă. Nu-mi trebuie din partea lui Dumnezeu, atât de multă credinţă cum ar fi sa mă facă să iubesc pe un negru, sau să mă facă să scot sfecle cu emigranţii.Nu până acolo.
Vreau să am extaz, dar nu transformarea caracterului meu. Vreu mai degrabă să rămân în mediul meu, să fiu lăsat în pace, şi să nu trebuiască să mă confrunt cu realităţile. Aş vrea de 2 lei credinţă, dar nu mai mult de atât...

Şi tu Iosif...? Şi tu Petrică...?

Două personalităţi baptiste, dar de asemenea două vârfuri de lance ale lumii evanghelice, au fost în centrul acuzaţiilor legate de colaborarea cu Securitatea. Atât Iosif Ţon, cât şi Petru Dugulescu au fost portdrapele în Rezistenţă. Am aflat atât de la dânşii, cât şi de la alţii, cum au fost vânaţi şi bătuţi de Securitate. Însă pentru anumiţi lideri creştini influenti, scoaterea dosarelor la lumină a fost prilejul potrivit pentru a regla nişte conturi. Mulţi dintre noi însă, care nu avem de-a face cu acele culise bisericeşti, nu ne-am putut înabuşi întrebările să ţâşnească asemenea unui izvor din inima stâncii: ,, Chiar voi...? Voi cu care ne-am mândrit atâta timp? Voi, cu a căror cuvinte ne-am hrănit atâta timp...? Chiar voi... pe care v-am luat drept modele?”
Deşi multe voci au condamnat aceste deconspirări, numai Dumnezeu ştie motivaţiile unora, sau altora. Celor pro, sau contra. Eu am fost de acord cu explicatia unui blogger, că la fel cum Dumnezeu a găsit de bine să nu cosmetizeze viaţa slujitorilor săi din timpurile biblice, tot aşa adevărul nu trebuie băgat sub preş nici acum.
Ca o rază de lumină slobozită atunci când se trag storurile, sau ca un foc emanând căldură în crivăţul cânesc, mi s-a revelat în toate aceste discuţii, Acel Dumnezeu al harului. Este Dumnezeul Bibliei, care îl schimbă pe un mincinos numit Iacov, dându-i identitatea nouă de Israel. Acest Dumnezeu îl ia pe prinţul Moise, un bărbat iute la mânie, cu o crimă la activ, îl inscrie în şcoala sa, ca apoi să înfăptuiască prin el, minuni care întrec orice imaginaţie. O femeie este transformată dintr-o prostituată într-o eroină a credinţei. Numele ei este Rahav. Dumnezeul harului este acel care ridică moralul unui Ilie însingurat, şi cu gânduri sinucigaşe, ca apoi să-l trimită într-o nouă lucrare. Este Dumnezeul care face din trădătorul Petru, un apostol al Învierii. Iar lista ar putea continua.
Daţi-mi voie să afirm pe baza gândirii mele limitate de om, că atât Iosif Ţon, cât şi Petru Dugulescu, sunt exemple grăitoare ale harului. Primul a colaborat cu Securitatea în timpul celor şapte ani cât a părăsit Biserica, al doilea la începutul slujbei de pastor. Dar s-au întors. Au plătit un preţ greu pe timpul comunismului, deoarece au încetat colaborarea cu Securitatea, şi poate şi mai greu acum când trecutul le este răscolit în public. Ca şi cu atâţia oameni ai Bibliei, deşi i-a primit, i-a folosit în lucrare, totuşi acest Dumnezeu al harului, nu i-a scutit de anume consecinţe cauzate de faptele lor.
Noi astăzi nu mai suntem ameninţaţi de Securitate. Dar minciuna, mândria, bârfa, falsurile, comploturile, beţia, banii murdari, curvia, pornografia, ura există. Poate peste câţiva ani se vor scoate la lumină dosarele noastre. Orice am fi făcut nu este altă şansă decât aceea de a ne întoarce la Dumnezeul harului, iar apoi să plătim preţul.

Mergi înainte (final)

3. Mergi înainte în ciuda bolii tale. În ultimul timp m-am gândit mereu la această femeie, care nu s-a lăsat intimidată de boala ei. I se spune femeia gârbovă. Ea mergea la Sinagogă în ciuda dispreţului celorlalţi, in ciuda durerilor şi a necazurilor ei. A ştiut că în afara lui Dumnezeu nu există şansă. Nu ştiu boala ta, dar cea mai greşită soluţie pe care ai putea-o alege ar fi izolarea de biserica Domnului, şi autocompătimirea.

4. Mergi înainte în ciuda provocărilor din viaţa ta. Această provocare poate fi cu privire la cariera ta, locul de muncă, dorinţa ca cel drag să se întoarcă la Domnul, sau poate fi vorba de chemarea dată de Domnul ţie. Aş vrea să te încurajez, ducându-te cu gândul la Zidurile Ierihonului. Cum am fi fost noi dacă eram parte a coloanei care trebuia să înconjoare zidurile Ierihonului. Precis ne întrebam : ,,dar dacă rămânem de fraieri? Oare ce părere au ăştia de pe ziduri cu privire la noi? Dar dacă totul e degeaba?” Eu aş fi vrut măcar o piatră să se clatine. Măcar un semn în timpul înconjurărilor. Dar nimic. Dar în a şaptea zi, a şaptea oară din a şaptea zi, zidurile de nemişcat ale Ierihonului s-au prăbuşit ca nişte piese de domino, în faţa Cuvântului Gurii Sale. De aceea, mergi înainte în ciuda provocărilor din viaţa ta.

David Jeremiah povesteşte un eveniment care a impresionat o lume întreagă, în timpul Jocurilor Olimpice de Vară din Barcelona în anul 1992. După ce s-a terminat cursa de 400 metri bărbaţi, privirile multora s-au îndreptat dinspre câştigători înspre un alergător britanic pe nume Derek Redmond. Din cauza unei rupturi la tendonul de la genunchi s-a prăbuşit pe pistă, la mijlocul cursei. Oficialii competiţiei au vrut să-l ajute să iasă de pe pistă, însă cu obrazul plin de lacrimi, el i-a dat la o parte. Atunci majoritatea celor care priveau au înţeles ce voia să facă, avea de gând să termine cursa, însă durerea a fost aşa de mare încât îi era imposibil din punct de vedere fizic să continue. Atunci un om în vârstă, ignorând regulile, a trecut prin cordonul de oameni din jurul pistei… Derek şi-a aşezat braţul pe umărul bărbatului. Nu era un oficial care încerca să-l scoată pe Derek de pe pistă, ci voia să ajute un atlet curajos şi plin de hotărâre să termine cursa. Omul acela era tatăl lui.
Mai mult decât un tată, sau decât oricare altă persoană, Dumnezeu vrea să te ajute să duci cu bine cursa vieţii tale şi să obţii „cununa neveştejită a slavei”. Aşa că nu renunţa şi mergi înainte!

Mergi înainte! (partea a patra)

Mergi înainte în ciuda obstacolelor din calea ta


,, Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte.”

1. Dacă am avea acces în ,,Istoria vieţilor ratate”, am descoperi că oameni cu mari perspective s-au oprit la această barieră. Spitelele de nebuni, crâşmele, bisericile, şi familiile noatre sunt mărturie cu privire la aceşti oameni care au rămas la Barieră. Numele ei este Vinovătia. Am citit o întâmplare despre un bărbat care zăcea în spital fără ca medicii să-i descopere cauza bolii sale. Atunci în disperare de cauză a fost chemat Capelanul spitalului. El s-a oferit să-i dea Împărtăşania. Însă omul a refuzat, mărturisind că se simte vinovat. S-a frânt mai apoi, dând la iveală păcatele sale ascunse. Capelanul i-a citat acele versete care vorbesc despre iertarea celui carese mărturiseşte. După câteva zile, bolnavul era un alt om. Duhovnicul său a spus că erau păcate ale unui om obişnuit. Însă purtându-şi propria vină, omul nu a mai putut progresa. Ce minunată estze Biblia, prin faptul că ne arată atâţia oameni vinovaţi cărora li s-a mai dat o şansă, sau poate mai multe. Păcatul nostru cel mai mare nu este nici beţia, nici crima, nici ţigara, nici curvia, nici mândria, ci Neîntoarcerea, la Cel ce a murit pentru păcatele noastre.

2. Alte vieţi au fost ruinate de Neiertarea celuiluilalt. Îi multumim lui Dumnezeu pentru Iosif. Nedreptăţile la care a fost supus el, ne-ar fi facut peri albi, zile negre, ne-ar fi dat insomnii, poate unii dintre noi, mai slabi de inimă, ne-am fi pus laţul la gât. Nu şi Iosif. A fost vândut ca marfa de la tejghea, a fost aruncat în temniţă pentru binele făcut, a fost invidiat şi urât de proprii lui fraţi, a fost uitat de cei pe care i-a ajutat în vreme de nevoie. Răspunsul lui la toate cestea? ,,Iosif a pus întâiului născut numele Manase (Uitare); "căci", a zis el, "Dumnezeu m-a făcut să uit toate necazurile mele şi toată casa tatălui meu."
Şi celui de al doilea i-a pus numele Efraim (Rodire); "căci", a zis el, "Dumnezeu m-a făcut roditor în ţara întristării mele." Nu poţi merge înainte, dacă nu alegi iertarea, dacă nu alegi să ieşi din închisoarea propriilor resentimente.

De la lume adunate...

Nici asta n-a ţine pe veci, Părinte!

Un prieten mi-a povestit că mai mulţi dintre prietenii lui, au fost martori la o cununie religioasă de pomină. În timpul oficierii slujbei religioase mirele şi-a pierdut răbdarea. I se adresează preotului: ,, Zi-i mai repede Părinte, căci nici asta n-a ţine pe veci! “ După 17 ani de căsătorie s-au despărţit.

Multă căldură!

Doi fraţi au avut probleme cu moştenirea. S-au certat la cuţite. Până la urmă la intervenţia conducerii bisericii din localitate, au fost de accord să îngroape securea războiului. Unul îi spunea fratelui său oridecâte ori avea ocazia: ,, Domnul să te binecuvânteze”. Celălalt îi răspundea cu ,, multă căldură, multă căldură”.Pastorul a observat că nu este ceva în regulă în cuvintele celui de al doilea. Şi l-a întrebat de ce îi spune fratelui său mereu:,, multă căldură”. Acesta i-a răspuns fară complexe: ,, decât să zic ardete-ar focu, mai bine spun: multă căldură, multă căldură”.

Dacă ar fi mai mulţi Gabriel(i) Ion(i)...

Nu prea am timp să comentez evenimentele din ziare. Vorba unui prieten, că la câte gogoşi îi trec lui prin cap, nu mai are timp să se ocupe şi de gogoşile altora. Însă am fost impresionat de acest bucureştean pensionar(din motive de boală) pe nume Gabriel Ion. Bolnav de hernie de disc şi de spondiloză, fostul poliţist a uitat de bolile sale atunci când a văzut doi infractori care spărgeau maşini, luând fie casetofoane,aspiratoare, sau alte obiecte ce puteau fi vândute uşor. I-a urmărit până în tramvaiul în care urcaseră, şi le-a spus să-l însoţească la poliţie. A urmat o îmbrânceală, dar când uşile tranvaiului s-au deschis, s-a ţinut de cel denumit Piticul, un recidivist in vârstă de 31 de ani, care în ultima vreme se ocupa cu furturile din masini si consumul de droguri.Fostul poliţist s-a ales cu bărbia spartă, cu o rană adâncă la piciorul stâng şi cu hainele rupte. Dar până la urmă a venit poliţia, iar Piticul a fost prins.
Nu mă pot abţine să nu-mi arăt respectul şi aprecierea pentru acest Gabriel Ion, care în ciuda bolilor sale, nu a putut să stea pasiv în faţa hoţiei. Cu riscul unei consecinţe grave a luptat pentru a opri mârşăviile ce se făceau în faţa lui. Iată că în această societate cufundată în minciună, violenţă, imoralitate, nesimţire şi corupţie am avea nevoie de mai mulţi Gabriel(i) Ion(i).Respectul nostru, Poliţistule!