Scrisoare pentru baieţii de cartier

Dragii mei,


Acolo în trenul care mergea de la Bucuresti am avut plăcerea să vă cunosc şi de atunci m-am gândit de mai multe ori la voi. Am avut emoţii atunci când v-am spus că am absolvit teologia la penticostali, dar am descoperit cu surprindere că şi voi vă gândiţi într-un anume fel la Dumnezeu. Că deşi nu ştiţi ce-nseamnă să ai o relaţie personală cu Dumnezeu, totuşi ştiţi că aveţi nevoie de El. Vă doare modul vostru de viaţă, vă doare faptul că oamenii cred că sunteţi doar nişte vagabonzi care vegetaţi prin Bucureşti. Ştiu că aţi vrea să fie dreptate în lume şi v-ar plăcea dacă Dumnezeu v-ar da posibilitatea să fiţi un fel de justiţiari ai Lui. Ştiu că sunteţi teribili de singuri şi vă îndemn să aveţi curajul să vă întoarceţi la Dumnezeu, chiar dacă va trebui să plătişi un preţ. Vă mulţumesc pentru simpatia voastră de atunci şi pentru fasptul că aţi vorbit mai tare astfel că oamenii din compartiment au putut să ştie că sunt professor de religie şi că am terminat teologia.
Cu drag Sorin

P.S. Dorin acesta a fost modul meu de a răspunde solicitării tale, sper că eşti mulţumit.

Trenul de Mangalia

Ajungem în Bucureşti. Este o dimineaţă frumoasă de vară, iar eu cu soră-mea ne facem speranţe după o noapte de mers cu trenul, la un mic dejun luat în tihnă şi pace, în acceleratul de Mangalia. Ca după câteva minute, să ne dăm seama ce amarnice, ne-au fost speranţele. Trenul era supraaglomerat. Eram îngrămădiţi, ca sarmalele de Crăciun în oală, emanând un miros pe măsură.
Aventura aventurilor era, când cineva se încumeta, să ajungă la locul lui, trecând pe culoarul deja supraaglomerat. Orice bagaj, era considerat la acea oră imens, fiind predate din mână în mână asemenea unei ştafete, în timp ce acel care trecea, deopotrivă cel care rămânea pe culoar, se simţea precum un novice aterizat în mijlocul unei grămezi de rugby.
Pentru a ameliora situaţia am deschis uşa de la compatimentul în faţa căruia vieţuiam, şi am intrat în compartimentul respectiv. Văzând oamenii că zăbovesc câteva minute bune mi-au tras atenţia să închid uşa compartimenului, bineînţeles, pe dinafara. Am rămas astfel la înghesuiala de „animale” de pe culoar. M-am gândit totuşi că aş putea să fac puţin loc, aducând o parte din bagaj la ei în compartiment. Mai strâmbând din nas, au acceptat. După o oră, n-am avut ce face şi a trebuit să iau neapărat ceva din bagaj, aşa că mi-am cerut voie, mai cu ruşine.
Mi-au cam dat de înţeles să fie pentru ultima oară. După ce au auzit discuţiile mele amicale cu nişte băieţi de cartier şi au văzut cum mă respectă aceştia, s-au mai îmbunat şi ei. Parcă le era ruşine. Am rămas afectat câteva zile, când m-am gândit la atitudinea rece, a acelor oameni care stăteau comfortabil în compartiment, de parcă nu le-ar fi păsat, dacă noi ajungeam vii sau morţi la destinaţie. Noi eram pentru ei doar nişte amărâţi fără loc. Această atitudine se propagă ca un flagel în societatea noastră.
Mă gândesc dacă noi creştinii zilelor noastre suntem diferiţi de aceştia.
Un tânăr mi-a spus odată, că ne percepe ca fiind cei care merg cu maşinile la Biserică, şi sunt îmbrăcaţi la costum şi la cravată. Subiectiv sau nu, acest punct de vedere, arată că Biserica zilelor noastre s-a îndepărtat prea mult de păcătoşi.
Acesta este ultimul loc unde păcătoşii ar poposi.
Uităm totuşi, că Isus a fost prietenul vameşilor şi păcătoşilor.
Uităm că lui i-a păsat de cei singuri, şi desconsideraţi, de cei flămânzi şi bolnavi.
Aşa că, cine deschide uşa la compartiment...?

De ce nu s-au bucurat românii...?

Miercuri,o seară fericită de 17 noiembrie, cu explozii de bucurie din cauza calificarii nationalei de fotbal a României la turneul final european din Austria si Elveţia în 2oo8. După 8 ani de absenţă de la competiţiile majore ale fotbalului mondial, ne-am calificat în sfârşit...
Dimineaţa următoare, când mă-ndrept spre locul de muncă, îmi salut vecinii ca de obicei, dar nimeni, nimic... Mă duc la şcoala, mai vorbesc ce vorbesc cu colegii, dar nimeni, nimic. N-am ştiut ce se-ntâmplă. Cei care dacă ar fi pierdut România, ar fi dezbătut partida, pe toate părţile, acum tăceau. La fel au facut mulţi români când Cristian Mungiu a luat Palme D’ or-ul, la fel au făcut în cazul multor succese. Dar când a fost vorba de trăznăile românilor din străinătate, sau de conflictele dintre Tăriceanu şi Băsescu, sau Becali şi Hagi, sau câte altele, ai fi putut auzi dezbaterile şi pasiunile de avocaţi ai apărării peste tot. La magazin, la servici, la cumpărături numai dezbateri...
M-am întrebat de mai multe ori de ce nu se bucură românii cum se cuvine? Şi tot eu am încercat să-mi răspund:
1. Pentru că, vorba lui Ioaniţoaia, am uitat să ne mai bucurăm. După atâtea eşecuri, parcă ne e frică sa ne mai bucurăm.
2. Suntem un popor înclinat să ne plângem mai mult de milă. Autovictimizarea este specialitate naţională.
3. Asociem locul, sau mai bine zis, deseori, îl confundăm, cu propriile noastre
nereuşite. Două adolescente mi-au spus odată, că un loc li se pare cu atât mai frumos, cu cât este mai departe de localitatea în care s-au nascut şi au crescut.
4. Succesul altora poate fi o acuză la nereuşita altora. Urâm de multe ori modelele, tocmai pentru că, într-un fel, ele ne arată propria noastră incapacitate.
5. Ne place modul nostru de a fi, iar părăsirea acestei autoblamări, ne-ar pune într-o situaşie de disconfort.
6. Suntem complexaţi şi parcă ne e frică sa depăşim acest complex.
7. Invidia ne face să tacem în faţa reuşitelor altora, iar a nereuşitelor să-i vorbim de rău.
Cu oate acestea România se mişcă, hai sa ne mişcăm şi noi.

Când medaliile ne vor fi luate...

Floyd Landis câştigător al celebrului Tur al Franţei în 2006, a fost găsit ca fiind vinovat de dopaj şi i s-a retras titlu, în locul lui fiind premiat cu o întârziere de 15 luni, Oscar Pereiro, cel clasat al doilea. La rândul ei, celebra atletă,Marion Jones, triplă medaliată cu aur la Sidney la Jocurile Olimpice din 2000, a fost găsită vinovată de către un judecător newyorkez în data de 5 octombrie 2007. După ce negase ani de zile, în final a recunoscut.
Istoriile scandalurilor celebre de dopaj, au început în 1988, când Ben Jhonson a fost găsit dopat la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, retrăgându-i-se medalia de aur de la 100m, unde stabilise şi un nou record mondial. O altă campioană mondială, Olga Egorova, tot din lumea atletismului, a fost găsita ca vinovată de dopaj, deoarece folosise eritropoetină, o substanţă care sporeşte rezistenţa la efort.Între timp fenomenul s-a amplificat, întizându-si braţele de caracatiţă în aproape toate sporturile. Zinedine Zidane a recunoscut că în perioada jucată la Juventus Torino, I se administra creatină, alături de un alt fotbalist, Tony Cascarino, care a recunoscut că pe la începutul anilor ’90, pe când evolua la Olympique Marseille, fotbaliştilor li se făceau injecţii pentru mărirea randamentului în timpul meciurilor. Scrimerul german Christian Kraus, sau jucătorul american de baseball, pe nume Termel Sledge, au fost implicaţi si ei, alături de mulţi alţii, domninaţi de foamea de performanţe notabile. Românii n-au fost nici ei străini de acest fenomen, dar exemplele le voi opri aici.
Câtă ruşine trebuie să fi suportat aceşti jucători când au fost prinşi. Unii au făcut-o cu bunăştiinţă, alţii din ignoranţa doctorilor, iar alţii forţaţi de anumite circumstanţe, care nu scuză însă situaţia. Când lumea a aflat, sunt convins, că şi-au dat seama, că n-a meritat preţul. Vor purta toată viaţa, stigmatul înşelăciunii lor. Nu ştiu dacă îşi vor mai recupera vreodată demnitatea în faţa opiniei publice. Nimic nu se întoarce mai tare împotriva ta, asemenea uni burmerang, decât iubirea celui pe care l-ai dezamăgit.
Cred că aceste drame, sunt floare la ureche, faţă de tregediile pe care le vor experimenta mulţi oameni în zilele sfârşitului. Atunci neghina va fi separată de grâu, iar peştii buni de peştii răi din năvod. Atunci mulţi care s-au pretins creştini şi lucrători ai Evangheliei, vor auzi: ,, Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine”.
La sfârşitul unei slujbe, fratele care condusese în acea seara în biserică, a vorbit despre ruşinea pe care ar îndura-o, dacă ar rămânea jos la Răpire. M-am înfiorat, când şi-a imaginat, că într-o dimineaţă se va întâlni cu vecinul său, căruia îi spusese de-atâtea ori de pocăinţă, şi acesta i-ar vorbi:,, Păi cum nu ştii…? A fost răpirea… “
Marele predicator Spurgeon avea dreptate, când mărturisea despre mirările ce le va avea la sfârşitul vremurilor. Prima mirare era dată de faptul că mulţi la care se aştepta să fie prezenţi acolo, ERAU TOTUŞI ABSENŢI. A doua îi viza pe aceia la care nu se aşteptase să-I vadă ŞI TOTUŞI ERAU PREZENŢI. Iar a treia mirare, că el însuşi, VA FI ACOLO.
Într-adevăr, în Ziua Aceea, mulţi vom înnapoia medaliile…

Aşteptarea din camera obscură

În camera obscură a sufletului meu
Când lumina se-ngână cu-ntunerecul
Tăcerea mă frânge-n-durere
Şi aştept divina mângâiere.

Lucrurile sunt aruncate de-a valma
Curatul ce-odată-l aveam e pătat
Mirosul mocnit invadează cămara
Iar de mireasma de trandafir am uitat.

Mai aştept încă-o dată bătaia
Tăcerea-mi se-apleacă la picioarele-I
A Mielului e cinstea şi onoarea
Şi dreptul de gazdă şi Rege.
SORIN GIURGIU

Vorbeşte-mi!

Când marea vuieşte cu talazul greu
Iar soarele nu-l mai văd de nori
Şi nu mai există pentru mine zori
Aştept să-mi vorbeşti Dumnezeu!

Spune-mi că nu se termină totul aici
Arată-mi biruinţa ce va să vină
Luminează-mă cu planul tău tocmit de din veci
Umple-mă de dragostea-ţi divină!

Atât de aproape...şi totuşi departe

Am experimentat cu toţii, în anumite crize ale vieţii, faptul că poţi fi într-un loc cu trupul, dar foarte departe cu mintea şi sufletul. Astfel referitor la titlul pildei, cred că, nu era greşit cu nimic, dacă ar fi numit-o „Pilda fiilor risipitori”, sau mai în context, „Pilda fiilor pierduţi.”
Chiar dacă scopul pentru care a fost scrisă pilda a fost acela de a arăta inima tânjindă de iubire a tatălui, totuşi putem identifica modul în care cei doi fii erau pierduţi faţă de propriul lor tată.
Mă voi opri însă la atitudinea fiului din casă, deoarece noi credincioşii ne putem identifica adeseori în gândirea şi traiul de viaţă a acestuia.
- Să trăieşti în casa tatălui, să stai la masă cu el, să-l auzi vorbind despre durerile şi visele lui, dar să cunoşti atât de puţin inima lui. Iar şi mai rău, dacă o cunoşti, să nu-ţi pese de aceasta.
- Refuzul cunoaşterii tatălui înseamnă refuzul părtăşiei cu el, iar refuzul acestei părtăşii aduce cu sine o privare de binecuvântările care decurg din ea. El alege o viaţă searbădă, în locul uneia plină de savoare şi frumuseţe. Îşi risipeşte propriul potenţial, dar şi potenţialul binecuvântarilor părinteşti.
- Separarea lui emoţională faţă de tatăl său, îl împiedică să-şi împărtăşească propriile lui dorinţe, aspiraţii şi planuri.
- Deoarece el a trăit o astfel de relaţie sărăcăcioasă cu tatăl, ajunge invidios pe fratele său, care experimentează o relaţie adevărată şi plenară cu acesta. De aceea, în ultimă instanţă, putem cred că el i-a dorit răul propriului frate.
- Fratele mai mare a trebuit să trăiască o viaţă plină de făţărnicie în faţa propriului părinte, pentru a masca nemulţumirea care îi rodea în inimă faţă de relaţia cu acesta.
Pot concluziona, că putem fi pierduţi în casa tatălui, dacă refuzăm părtăşia cu el. Ne înstrăinam astfel de cea mai fabuloasă Persoană din tot Universul, ne înstrăinăm faţă de noi înşine şi faţă de ceea ce am putut deveni, dar şi mai rău e când credem, că toate acestea fac parte din normal.

Wallpapers

Aş vrea...

Cu Tine Doamne eu vreau să păşesc
Pe marea vieţii cu valurile ei
Să mă încred în Tine vreau Isus
În tine vreau să mă încred mai mult.

Să pot să spun un DA atunci când e nevoie
Să pot să spun un NU la tot ce-i rău
Să pot să spun ISUS când trec prin încercare
Să pot să spun Iisus când am şi bucurii.

Aş vrea să am în tine-o călăuză
Să-mi conduci Tu paşii către cer
Să mă îndrumi Isuse către veşnicie
Să fiu cu tine-n raiul sfânt.

Aş vrea o Doamne ca în marea-ţi milă
Să Te înduri de toţi cei răi
Să-i faci Tu îngeri de lumină
Să fie toţi copiii Tăi.

Aş vrea cu tine pentru totdeauna
S-alerg pe-acest pământ străin
Învingând-orice-ncercare
S-ajung pe ţărmul Tău divin.

GIURGIU ANDRADA

Piatra de moară de la gâtul maramureşenilor

Remeş şi Mureşan, piatra de moară de la gâtul maramureşenilor.
Cei doi maramureşeni,Traian Remeş şi Ioan Mureşan s-au aflat în zilele acestea în centrul unui scandal de corupţie. Imaginile cu cei doi au oripilat românul de rând, care a avut ocazia de a vedea pe viu cum se dă şi cum se ia o mită la nivel înalt, bun de predat la şcoală cazul.
Dar ce mă îngrijorează peste măsură, este percepţia pe care cei doi o aduc despre maramureţeni. Se ştie că cetăţenilor din fiecare judeţ aproape, li se atribuie câte o caracteristică. Despre unii se zice că sunt şoferi slabi, despre alţii că sunt cheflii, bătăuşi, buni la suflet şi aşa mai departe.
Iată însă că de data asta maramureşenii riscă să fie consideraţi oameni care nu ştiu să fure la nivel înalt.
Mă gândesc acum, în aceste momente de cumpănă pentru Mramureş,
ce s-ar fi gândit lupii tineri dornici de afirmare pe scena politică naţională:
„Am tras atâţia ani de zile, am înghiţit, am finanţat partidul în teritoriu, ne-am îndoit şi noi când a trebuit şi în faţa cui a trebuit, am răbdat frig sau căldură în campania electorală, ne-am stricat maşinile în teritoriu, iar acum au dus totul de râpă aceştia doi. Şi câte visuri ne-am facut, afacerile de la Bucureşti sunt închise pentru gafa acestora.”
ŞI CE BINE AR FI DACĂ AR FI AŞA...